Jurnal de Voluntar | Maria. O tragedie greacă

„Ah! Tu, care judeci femeia pierdută, zâmbește-i dorinței ei;

Iart-o, te rog, și primește-o, o, Doamne!”

(Traviata, Giuseppe Verdi)

Cea de întâi seară de festival începe într-o notă puternică la figurat cât și… la propriu. Primul film difuzat în cadrul celei de-a 20-a ediție Ideo Ideis a fost „Maria” – o producție cinematografică din 2024 în regia lui Pablo Larrain și care urmărește să surprindă câteva versuri din viața sopranei greco-americane Maria Callas.

Simbol al artei, admirației, controverselor și al luptei pentru puterea asupra propriei vieți, Maria Callas a fost cunoscută pentru rolurile sale dramatice cum ar fi cel al Violettei în Traviata, dar viața sa nu a diferit mult de ele. O copilărie sub umbra sărăciei, o iubire pasională cu răni adânci, un război fără final cu lumea („ce e real și ce nu e real este treaba mea”), cu sine însăși (neputința ei de a-și asculta propriile cântece) și pierderea caracteristicii care a definit-o (vocea ei) sunt ilustrate cinematografic de Larrain păstrând eleganța și ritmul unei adevărate tragedii antice. Diferitele flashback-uri și montaje pe fundal muzical au impresionat publicul prin nostalgia emanată, iar decorurile ecranizării cum ar fi statueta lui Hermes au fost puncte cheie atât în derularea poveștii cât și în crearea unei atmosfere boeme, ușor homerice din perioada anilor ‘‘70.

Angelina Jolie o interpretează cu forță pe soprană, dar, oricât de tare aș fi fana ei, trebuie să recunosc că unul dintre momentele mele favorite din această ecranizare este chiar genericul unde putem să vedem fața adevăratei „Regina della lirica”.

„Ah, poate că el este acela

care ar putea da pace sufletului meu singuratic,

care adesea visa în haosul vieții

culori tainice ale dragostei…”

(Traviata, Giuseppe Verdi)

Larrain surprinde atât ura și resentimentele, dar și… iubirea pe care interpreta le are pentru Aristotel Onassis (Haluk Bilginer). O dragoste care „bântuie” narațiunea și nopțile protagonistei. Felul în care aceasta este acompaniată de Mandrax (pastilele de care aceasta devine dependentă) mi s-a părut genial. Mandrax încarnat luându-i un interviu pe tot parcursul acțiunii este un mijloc poetic de a reprezenta halucinațiile ei, pentru că, în realitate, nimeni nu este acolo.

Maria retrăiește traumele copilăriei sale cu soldații germani și mama ei în timp ce se confruntă cu pierderea a celui mai important lucru din viața sa – scena („Nu există viață în afara scenei. Scena este mintea mea”). Ultima întâlnire cu sora ei, Yakinthi (Valeria Golino), este un alt moment emoționant din film, o paralelă între cum ar fi putut fi viața Mariei dacă ar fi „închis, la rândul ei, ușa”, dacă ar fi dat uitării soldații germani, mama crudă și sărăcia din copilărie.

„Adio, visuri frumoase ale trecutului,

Trandafirii de pe chipul meu s-au stins deja;

Chiar și dragostea lui Alfredo îmi lipsește,

mângâiere, sprijin al sufletului meu obosit…”

(Traviata, Giuseppe Verdi)

Maria spune că „visele sunt la cârma vaporului (referință și la vaporul cu care a plimbat-o Onassis) și îl conduc într-un loc sigur” (moartea ei pe care și-o acceptă încă de la început). În halucinațiile sale, ea își scria propria biografie „fără stilou” și era, într-un final, stăpână pe povestea ajunsă în ultimul act.

Nu am fost singura emoționată de viața marii soprane. Publicul a fost de asemenea mișcat. Chiar și cei care nu planificau să vină în seara de deschidere la film s-au oprit în fața ecranului captivați de cadrele regizorului chilian. Cele câteva picături de ploaie au fost ,de asemenea, actori în tot acest decor melancolic. Înainte de începerea filmului, am întrebat câțiva spectatori ce așteptări au și, după ce am discutat din nou la final, pot afirma că s-au îndeplinit. Atmosfera a fost „cosy și plăcută”, iar ei „au descoperit o altă latură a faimoasei soprane Maria Callas”.

„Mi s-a părut fascinant cum un om poate sa se dedice atât de mult unui domeniu încât să nu poată să trăiască fără să progreseze. Ea nu putea să existe fără muzică și nici muzica fără ea. M-a făcut să-mi dau seama că în spatele oamenilor iluștri se ascunde un drum tumultuos pe care ei învață să îl ascundă prin pasiune și dedicare pentru ceea ce îi definește. Cred că Maria Callas este un exemplu în viața oricăruia că nu munca este cea care te omoară, ci gândul că nu faci ceea ce îți place”, îmi povestește una dintre adolescentele prezente.

Maria spunea despre scenă că este „exaltată și intoxicantă”, iar eu consider că aceste cuvinte se pot atribui și filmului lui Pablo Larrain nominalizat la Oscar. Astfel, ultima arie este dusă la final. Filmul se încheie, iar viața precum o baladă a Mariei Callas ajunge la nota de final, care pentru noi, este doar începutul unei noi ediții.

Despre film
Maria este un film regizat de Pablo Larraín, cu un scenariu semnat de Steven Knight, care explorează ultimele zile ale Mariei Callas la Paris. Imaginea este realizată de Paul Yee, iar montajul poartă semnătura lui Sebastián Sepúlveda. Costumele, inspirate din garderoba reală a sopranei, sunt create de Madeline Fontaine, iar scenografia de Michael Seirton. Muzica este construită în jurul înregistrărilor originale cu vocea Mariei Callas, completând portretul cinematografic al uneia dintre cele mai enigmatice figuri ale operei din secolul XX. Rolul principal este interpretat de Angelina Jolie.

Articol realizat de Karla Bugean, voluntară Ideo Ideis #20