Ce înseamnă să te întorci acasă după ce ai încercat să-ți reinventezi viața? Ce faci cu toate promisiunile care s-au pierdut pe drum?

Am intrat în sala Centrului Multifuncțional pentru Tineri din Alexandria fără să știu exact la ce să mă aștept. Club 27 – un titlu care deja spune mult, dar nu suficient. Mă gândeam la artiștii care au murit la 27 de ani, la legendarii Amy Winehouse, Kurt Cobain, Janis Joplin… dar nu mă așteptam ca spectacolul să mă atingă așa – atât de personal, atât de sincer.

Totul începe într-un bar aproape imaginar, dar familiar. Un spațiu suspendat între lumi, între trecut și prezent, între real și amintire. Acolo o întâlnim pe Janis – o tânără care se întoarce în orașul natal după ani de absență. Nu, nu e Janis Joplin, deși ar fi vrut să fie. Dar tocmai asta e durerea și frumusețea personajului: nu a devenit ceea ce visase, și totuși încă încearcă să se regăsească printre ruinele propriilor alegeri.

Cătălina Mihai o joacă pe Janis cu o sinceritate dezarmantă. E fragilă, dar nu slabă. E plină de dorințe nespuse, de regrete nerostite. În tăcerile ei, în felul în care își evită propriile emoții, m-am regăsit mai mult decât mi-ar fi plăcut să recunosc. Janis e vocea interioară a unei generații care a plecat să „se facă oameni mari” și s-a întors cu un gol greu de explicat.

Reapariția lui Arti – fost prieten, poate și ceva mai mult – aduce în scenă o energie aparte. Nu e o întâlnire spectaculoasă, ci una incomod de reală. Între cei doi se întâmplă ceva ce nu are nevoie de cuvinte mari: o reapropiere tăcută, o încercare timidă de a repara ceva ce s-a rupt demult. Dialogurile dintre ei sunt simple, dar pline de greutate. Ca acele conversații târzii, în care nu mai contează ce spui, ci că ai curajul să stai față în față cu trecutul.

Poate ce m-a atins cel mai tare a fost felul în care spectacolul vorbește despre eșec. Nu acel eșec dramatic, ci cel cotidian. Să nu ajungi cine voiai să fii. Să nu mai poți vorbi cu cineva drag. Să nu știi cum să te întorci acasă. Club 27 nu condamnă, nu oferă morală, ci doar oglindește. Și, uneori, e mai greu să te vezi pe tine într-o oglindă sinceră decât într-o poveste inventată.

Decorul e simplu, dar exact atât cât trebuie. Barul devine un fel de loc de trecere, unde timpul e altfel – nici trecut, nici prezent. Lumina caldă, muzica live, pauzele de tăcere… toate creează o atmosferă în care emoția respiră liber. Fără artificii.

Muzica nu e decorativă, ci profundă. Când se aude „Little Girl Blue” sau când Arti cântă, nu e doar un moment artistic – e o fisură în piept. Un mod de a spune ceea ce nu s-ar putea spune altfel. E ca și cum tot spectacolul s-ar construi în jurul acestei dureri muzicale, care pulsează discret de la început până la final.

Mi-a plăcut enorm faptul că relația dintre Janis și Arti nu e tratată cu dulcegării. Nu e o iubire de film. E ceva mai greu de definit: un atașament adânc, plin de rușini, resentimente, dar și de dor. Genul de legătură pe care o ai cu cineva care te-a cunoscut „pe bune”, dinainte să te schimbi ca să supraviețuiești.

Finalul nu oferă răspunsuri. Nu închide frumos povestea, ci te lasă suspendat, cu un nod în gât. Dar tocmai de aceea rămâne cu tine. Nu pentru că te șochează, ci pentru că te face să simți. Te face să-ți aduci aminte de prietenii pierduți, de cine erai la 17 ani, de dorințele care nu s-au mai împlinit. Și poate, pentru o clipă, să-ți fie dor de tine.

Am ieșit din sală cu inima strânsă, dar și cu un soi de liniște. Club 27 nu e despre moarte, ci despre ce facem cu lucrurile pe care le pierdem. Despre cum ne întoarcem la origini fără să fim aceiași. Despre cum muzica, uneori, e singura formă de rugăciune care mai are sens.

E, pentru mine, genul de spectacol pe care nu-l uiți. Nu pentru că a fost perfect, ci pentru că a fost adevărat. Și în lumea asta în care toți jucăm roluri, un strop de adevăr spus pe scenă face mai mult decât o mie de replici.

Articol realizat de Diana-Nicoleta Petcana, voluntar Ideo Ideis #20 și editat de Șerban Suciu, co-director de comunicare al festivalului.

Foto: Lavinia Cioacă