Inspirat din marile epopei ale Antichității: Iliada și Odiseea ale lui Homer, spectacolul Așteptându-l pe Ulise reinterpretează cu o sensibilitate modernă drama eternului călător. Războiul troian s-a sfârșit, iar Ulise, strategul din umbră al faimosului cal de lemn, pornește spre Ithaca, înfruntând mări tulburate, capricii divine și ispite seducătoare. Călătoria sa devine un simbol universal al rătăcirii și a dorinței de întoarcere, o „odisee” în sensul deplin al cuvântului. Spectacolul, învăluit într-o muzică de poveste – atât de captivantă încât pare că cere să fie trăită, nu doar ascultată – aduce o punere în scenă poetică, încărcată de tensiune, umor fin și o emoție care traversează timpul.

Una dintre cele mai puternice și bine conturate scene ale spectacolului mi s-a părut cea în care Atena intervine pentru a-l readuce pe Ulise pe drumul spre Ithaca. Zeița înțelepciunii îl eliberează pe erou din mrejele seducătoarei Calypso, readucându-i aminte de sine și de menirea sa. Atena îi oferă antidotul salvator, care rupe vraja uitării și îl îndrumă din nou spre destinul său. Atena devine vocea lucidității, a echilibrului și a voinței ferme, contrastând puternic cu promisiunea unei plăceri stagnante. Interpretarea Elizei Păuna care o întruchipează trece subtil de la blândețe la fermitate, într-un crescendo emoțional care dă greutate scenei și subliniază miza profund umană: regăsirea direcției și a identității.

Energia din sală a fost una aparte, un amestec de curiozitate reținută și reacții emoționate care a crescut treptat, odată cu desfășurarea poveștii. Se simțea o liniște atentă, densă, din aceea care nu vine din politețe, ci dintr-o implicare autentică. 

Unul dintre elementele care m-a surprins și mi-a plăcut în mod deosebit a fost felul în care întreaga odisee a lui Ulise este repovestită prin vocile sirenelor, folosind o suită de 12 piese muzicale. Fiecare moment cheie al călătoriei e redat printr-un gen muzical diferit, ceea ce aduce nu doar diversitate, ci și o profunzime aparte trăirilor evocate. De la doinele cernite, cu rădăcini adânci în sensibilitatea românească, până la influențele de folk, jazz sau chiar fragmente jucăușe inspirate din cântecele copilăriei, spectacolul capătă o identitate sonoră unică. Această varietate stilistică nu e deloc întâmplătoare. Ea subliniază cât de complexă e călătoria interioară a personajului și face ca mitul lui Ulise să rezoneze cu sensibilități contemporane. 

Așteptându-l pe Ulise nu e doar o reinterpretare modernă a unui mit vechi, ci o meditație scenică despre sens, rătăcire și întoarcere la sine. M-a impresionat prin echilibrul dintre umor și profunzime, prin felul în care a împletit muzica, poezia și mitologia într-o formă accesibilă, dar deloc superficială. Am plecat din sală cu gândul că fiecare dintre noi are o Ithaca de atins, o voce interioară a Atenei care ne cheamă înapoi, și propriile sirene care ne pot face să uităm drumul. E genul de spectacol care rămâne cu tine și după ce luminile se sting, în emoție, în ritm, în întrebările pe care le lasă în urmă.

Articol realizat de Alexandra Rîciu, voluntar Ideo Ideis #20 și editat de Șerban Suciu, co-director de comunicare al festivalului.