Oana Jipa nu e o actriță care vorbește despre teatru pentru că sună poetic: ea crede cu toată ființa că teatrul este locul în care te simți în siguranță să fii vulnerabil – acolo unde devii mai curajos, fără să știi neapărat de ce, dar simți profund că viața se trage din energia scenei și a poveștilor spuse unii altora. A venit la Ideo Ideis ca participantă în liceu, iar festivalul a rămas parte din transformarea ei, o experiență care i-a hrănit vocația și care, ani mai târziu, i-a oferit nu doar roluri, ci și responsabilitate ca trainer și facilitator.

 

La 20 de ani de Ideo Ideis, festivalul nu mai e doar o serie de ateliere și spectacole, ci o arhivă vie de întâlniri care au modelat generații. Ediția asta, aniversară, se întoarce cu o forță tăcută spre cei care au crescut odată cu festivalul, dar și spre cei care vin pentru prima dată să fie văzuți, ascultați, provocați. Oana Jipa revine la Ideo cu delicatețea și fermitatea cu care a învățat să țină un spațiu deschis pentru adolescenți. Actriță, trainer și om prezent în sensul cel mai radical al cuvântului, Oana însoțește trupe de liceeni în procesul lor de creație și descoperire. Iar dacă e ceva ce a învățat din toate verile petrecute aici, e că teatrul nu începe cu replici, ci cu încredere.

 

Șerban Suciu: Oana Jipa, vreau să aflu ce ți-au dat oamenii. Dar pe bune. Poate că nu ți-au dat mereu ceva mare. Poate doar un gest, o privire, o pauză între două fraze. Dar în viața unui actor sau a unui trainer, sunt oameni care vin exact când trebuie și te țin pe linie de plutire. La ediția asta aniversară Ideo Ideis, se vorbește mult despre cum „oamenii ne fac să continuăm”. Cine a fost omul — sau oamenii — care te-au făcut să continui? Cine te-a ținut în priză când simțeai că te stingi?

 

Oana Jipa: Întotdeauna au existat oameni care să mă inspire, dar cred că cel mai important rămâne, pentru mine, grupul meu de prieteni – trupa din care făceam parte, Brainstorming din București. Suntem în continuare prieteni, iată!, la șapte ani după absolvire. Nu ne mai vedem prea des, life happened și fiecare a luat-o pe un drumul lui, dar între noi a rămas o legătură puternică. Mădălina (n.r. Stoica) e, spre exemplu, una dintre persoanele din acest grup, ne cunoaștem de la 14 ani – și cu ea mă văd o dată pe an la Ideo Ideis, dar ne simțim de parcă ne-am văzut ieri și relația continuă fix din punctul în care am lăsat-o. Cred că asta s-a întâmplat, în cazul nostru, pentru că am trecut prin foarte multe momente importante împreună. Și grele – plecam singuri la festivaluri, eram mici și nu ne descurcam tot timpul. Ne-am expus împreună în fața vieții, așa cum e ea. Împreună am descoperit realitățile lumii, de care părinții te feresc, profesorii nu-ți povestesc și, de fapt, doar cu prietenii poți să le înfrunți.

Tot cu ei am trecut prin experiența Ideo Ideis patru ani de zile. Am venit aici, la festival, cu ei și nu vreau să fiu lingușitoare, dar Ideo Ideis rămâne una dintre experiențele cele mai formatoare din adolescență. Nu am fost o adolescentă deschisă spre alte lucruri, mi se pusese pata pe teatru și pe prietenii mei și, deși mi-am păstrat constant deschiderea în ceea ce privește teatrul, eram foarte încăpățânată și simțeam că pierd timpul încercând lucruri noi. Ideo a rămas experiența cea mai profundă, încărcată și densă pentru că era un loc în care știam că mă pot lăsa cu încredere să trăiesc tot ce înseamnă acest festival. Și programul era de așa natură – eram pusă față în față cu oameni care mă inspirau, cu povești care mă făceau să spun oh my god! da, vreau să fiu actriță!. Sau orice altceva – căci avem prieteni care au ajuns oameni de succes în alte domenii, dar tot de aici cred că și-au tras parte din inspirație și motivație. 

 

ȘS: Mi-ai anticipat cumva următoarea întrebare: sunt curios să aflu ce înseamnă să fii în miez? Sunt oameni care vin la Ideo pentru o ediție și pleacă cu ceva în plus. Tu te întorci de ani de zile. Ai devenit o parte din mecanism, dar și din ritual. Ce înseamnă pentru tine să te întorci mereu aici? Să fii în miez, nu doar ca prezență, ci ca ADN. Ți-ai pus vreodată întrebarea „ce mai caut aici?” — și dacă da, ce ți-ai răspuns?

 

OJ: E super emoționant să mă gândesc că mă întorc în acest loc de… 11 ani. Prima oară am venit ca participant, nici măcar nu am jucat (nu eram în spectacolul pregătit de trupă). Ulterior, am jucat și eu. După aceea, am venit cu un spectacol invitat (eram la master) și acum e al treilea an în care revin în ipostază de trainer. Nu-mi dau seama cum a trecut timpul și mi se pare ireal că revin aici unde totul e neschimbat și timeless. E illo tempore-ul meu. În fiecare an am acest moment de auto-realizare în care mă gândesc cât de mult m-am schimbat eu de la an la an, câte lucruri mi se întâmplă, cum mă schimbă ele și cât de multe asimilez. Mă verific. Vin cu o oarecare istorie personală la Ideo Ideis – nu pot să nu mă uit la Casa de Cultură care acum e în renovare și să nu îmi aduc aminte de căldurile pe care le-am tras acolo, sau ce spectacole am văzut, sau câte crochete am mâncat pe terasa asta (n.r. Conciato). Nu mă pot desprinde și nici nu vreau pentru că amintirile astea frumoase chiar m-au format, atât personal, cât și profesional.

E foarte diferită ipostaza asta de traineri de ce îmi imaginam când eram participantă. Cred că sunt mult mai emoționată decât adolescenții cu care lucrez. Eu știu ce experiență am avut și ce au reușit trainerii cu care am lucrat să facă cu mine și atunci standardele mele sunt foarte sus. Știu cât de important e. La Ideo Ideis, avem tineri din orașe care nu au foarte multe facilități, orașe fără cinematografe, de exemplu. Vin din locuri în care nu au foarte multe contexte în care să exerseze ceea ce ei reușesc să facă aici. Mă simt responsabilă să le ofer o experiență care să îi inspire și de care să se țină.

ȘS: …asta e foarte frumos.

OJ: Da, încerc. Pe de altă parte, mă întreb mereu dacă sunt utilă în spațiul acesta. Nu am o formare pedagogică, nu sunt foarte antrenată în zona asta și, în afară de Ideo Ideis, nu mai am astfel de experiențe pe parcursul anului. Sinceră să fiu, cred că mă simt confortabil să fac asta fix pentru că o fac în Alexandria. Mă întreb constant dacă sunt suficient de calificată, dacă aduc lucruri utile în întâlnirile mele. Deocamdată, simt că e un plus și pentru mine repetarea experienței Ideo Ideis. Și atunci cred că merită.

 

ȘS: Mut puțin discuția de la Ideo Ideis pentru că vreau să te întreb dacă ai avut vreodată impulsul să lași totul baltă? Știu că toți ne-am gândit la asta măcar o dată. Într-un hol de teatru gol, într-un tren, într-o dimineață de luni. Sunt curios când a fost ultima oară când ai simțit că ți-e prea mult. Că poate meseria asta cere mai mult decât dă. Și totuși, n-ai plecat. De ce? Ce te-a făcut să rămâi? 

 

OJ: Mă gândesc la asta, da. Sunt angajată într-un teatru de trei ani de zile și nu mi-am pierdut entuziasmul, dar nici nu mai sunt la fel de orbită de teatru în felul în care eram în momentul absolvirii și, cu atât mai mult, când eram participantă la festival și era visul meu. Acum sunt mai orbită de viață şi de toate celelalte lucruri pe care le-am neglijat în goana mea de a fi actriță. Îmi place ce fac şi sunt la fel de dedicată cum mi-am promis mereu ca voi fi, dar am început să mă lovesc și de lucrurile mai neplăcute ale meseriei. Munca în echipă e un lucru extrem de greu, abia în anii de după liceu am înțeles multe lucruri despre ce face o echipă să funcționeze, cum să fii liber şi împreună în acelaşi timp şi cum de fapt vin mereu în pereche. Fac parte dintr-o echipă artistică chiar top, am lucrat cu regizori importanți şi ştiu că nu e aşa peste tot, chiar ştiu, dar tot vine cu provocări… 

 

ȘS: …și cât de normal e să vorbim și despre asta!

OJ: Da, așa e, dar nu îți vine să vorbești despre asta în momentul în care, știi și tu…

 

Șerban Suciu: …atâția oameni vor să fie angajați la rândul lor într-un teatru.

OJ: Da. Sunt o norocoasă, am conştientizat lucrul ăsta foarte devreme, dar cred şi că trebuie mereu să tinzi spre mai mult, să îți propui mai mult, să îți şi creezi contexte de dezvoltare sau chiar obstacole, ca pe scenă, să nu rămâi comod, cel puțin asta îmi spun. A fost un vis pentru mine să mă angajez, unul de care mă bucur în fiecare zi, am câştigat enorm de multe luând decizia asta. Dar frumos şi complicat nu se exclud. 

 

ȘS: Ai fost în „10 pentru FILM”. Dar dacă tu ai face o listă „3 pentru Oana”? Nu e o gală, nu e o selecție. E mai degrabă o hartă emoțională. Dacă ai nota pe un colț de carnețel cinci oameni care ți-au dat direcție — în teatru, în viață, în felul în care te vezi azi — cine ar fi acolo? Cine sunt cei „3 pentru Oana”? Ce ți-a lăsat fiecare?

 

OJ: Părinții mei, sunt fundația mea, pur și simplu. M-au încurajat enorm când le-am spus că vreau să fiu actriță, nu știu cât de ușor de digerat a fost pentru ei de fapt dar cred că s-au bucurat mult că am găsit o pasiune, aproape consuming(romana?). Uneori îi mai cert și le spun: „de ce m-ați lăsat să dau la teatru? nu vedeți ce salariu am?! Ce fac eu cu diploma asta, trebuia să mă bateți la cap să fac altceva!” (râde). Chiar și acum când sunt cât de cât pe picioarele mele, familia mă susține foarte mult, nu e zi să nu vorbesc cu mama sau cu tata după repetiții. Normal că în acest top, care nu e un top, e și prietenul meu pentru că…îl iubesc, mă iubește, e simplu. În plus, e consultantul meu artistic numărul unu. Atât cât l-am bătut pe el la cap cu moduri de a-mi construi rolurile, de a mă pregăti, nimeni nu mai știe… El chiar mă ajută foarte mult, perspectiva lui e salvatoare, reușim să ne gândim la chestii creative și mișto împreună. Mi-ar plăcea să lucrăm împreună la un moment dat. Și, încă cineva… prietena mea, Teo. Poate persoana care cred că vede lumea cel mai asemănător cu mine. Prețuiesc mult prietenia noastră în forma ei de acum, la distanță. Teo e un om cu care iubesc să împart satisfacțiile meseriei și reușitele profesionale. 

ȘS: Oana, cum arată acasă în 2025 pentru tine? Te miști între orașe, proiecte, lumi. Uneori pare că ești pe drum în aceeași măsură în care ești și pe scenă. Și totuși, undeva, trebuie să existe o idee de acasă. Un spațiu — fizic sau interior — unde nu trebuie să demonstrezi nimic. Unde e acasă, azi? Și ce înseamnă pentru tine locul ăla? Are geografie?

 

OJ: Acasă s-a împărțit, într-adevăr, în mai multe locuri, lucru care mă împarte şi pe mine în multe nevoi, dorințe şi amintiri. Viața mea cvasi-nomadă de artistă în ținutul secuiesc, cu iubit la Timişoara şi părinți, prieteni şi multe amintiri la Bucureşti mă obligă la multe drumuri şi multe sacrificii dar, momentan, funcționează şi mă face să mă simt ca într-o aventură continuă. Acasă e acolo unde e cineva căruia îi pasă de mine, să mă vadă fericită şi împlinită şi în drumurile către locurile astea. În anii ăştia am înțeles că oriunde poate deveni un loc unde să mă simt ca acasă.

 

ȘS: Ce crezi că îți e greu să primești? Toți știm ce oferim ușor: energie, sfaturi, timp, siguranță. Dar când vine vorba de a primi — acolo e nodul. Uneori refuzăm fără să ne dăm seama. Alteori nici nu știm că am avea nevoie. Ce îți e inconfortabil să accepți, deși ți-ar prinde bine?

 

OJ: Mi-e tare greu să primesc complimente și cuvinte de laudă. Sunt foarte dură cu mine și mereu am impresia că pot să fac mai mult, că trebuie să fac mai mult, să dau dovadă de mai mult. Poate că e natura mea de elevă cu coroniță, am fost o fată foarte studioasă şi aveam o ambiție aproape enervantă, mult timp nu am ştiut să mă distrez încercând să-mi ating obiectivele, e ceva la care lucrez şi în prezent. Pe de altă parte, îmi place foarte tare să fac complimente și să felicit oamenii, dar când vine vorba de mine… Îmi dau seama, lucrând cu adolescenții, că e un lucru pe care trebuie să îl antrenez. Pentru că ei vin cu foarte multă afecțiune, cu foarte multe cuvinte frumoase, iar eu cred că intenția lor e onestă, dar sunt foarte severă cu propria mea persoană. Mereu îmi doresc să livrez mai bine, fie că vorbim de scenă, de ceea ce fac aici, la festival, dar și în viața personală – îmi doresc să fiu o fiică mai bună, o iubită mai bună, o prietenă mai bună. Cred că training-ul cu adolescenții mă ajută mult la treaba asta pentru că focusul meu cade pe ei, nu pe aceşti pitici din creier. Când eram participantă, trainerii mereu ne spuneau că habar n-avem cât aveau ei de învățat de la noi şi eu zău că nu-i credeam. Nu vedeam ce poate avea de învățat de la mine un adult împlinit pe plan profesional. Acum înțeleg.

 

ȘS: Mă întorc și eu la Ideo Ideis cu următoarea întrebare: ce ai fi avut nevoie să ți se spună când ai început și n-a făcut-o nimeni? Poate că nu era cineva acolo. Poate că nu aveai curaj să întrebi. Sau poate că nimeni nu știa cum să formuleze. Dar sunt lucruri care, dacă ar fi ajuns la tine la timp, ar fi făcut drumul mai blând. Ce ai fi vrut să ți se spună, pe bune, la început? Și ai primit abia târziu — sau deloc?

 

OJ: Mie, din fericire, mi s-a spus tot ce era nevoie să mi se spună. Problema e că nu am crezut nimic pentru că eram extrem de încăpățânată (râde). Extrem de încăpățânată. Un lucru pe care mi-aș fi dorit să îl cred este legat de graba mea. Să nu mă grăbesc. Îmi dau seama că atunci când vorbesc cu adolescenții și le spun lucrul ăsta ei nu mă pot înțelege. Vor să facă 18 ani, să plece de acasă și să își trăiască viața, dar mie, real, cel mai dor îmi e de perioada în care eram la liceu pentru că posibilitățile erau endless, timpul era endless. Simt că am făcut foarte multe lucruri ca adolescentă în sfera teatrului, dar cred că mi-ar fi plăcut foarte mult să încerc să descopăr și alte lucruri pentru că după ce începi să practici o meserie, nu prea mai ai timp să explorezi. Să am răbdare, să am încredere că lucrurile se vor întâmpla așa cum îmi doresc, dar până atunci, să mă distrez și să îmi îmbogățesc viața și cu alte experiențe.

 

ȘS: Oamenii ne fac să continuăm. Sunt curios ce ai învățat despre tine, în acești ultimi trei ani, când ai fost aici pentru alții? Ai fost participant, și mai apoi, trainer și cumva, din această ultimă poziție, ai învățat că aici stai în umbră ca tinerii participanți să aibă lumină. În tot procesul ăsta, tăcut și frumos, sigur ai descoperit și ceva despre tine. Care sunt revelațiile tale din spatele din spatele scenei Ideo Ideis?

 

OJ: Am foarte multe… Revelațiile mele importante legate de meserie le-am avut în liceu, la Ideo Ideis și lucrând cu trupa. Când am început să fac teatru, pentru mine a fost o mică-mare dezamăgire pentru că era tot ce cunoscusem, dar fără factorul prieteniei. A trebuit să învăț să fac totul foarte profesionist și, în același timp, să trăiesc. E o meserie cu foarte mare dăruire, dar a fost nevoie să îmi trasez niște limite mult mai clare. Și să învăț să respect și limitele celorlalți. Revelațiile au fost legate de grup și de faptul că iubesc să lucrez în echipă și îmi place să construiesc în echipă. În facultate, s-a pus foarte mult accent pe componenta individuală și mie mereu mi s-a părut ciudat, pentru că în spectacole nu ești niciodată singur. Cred că am avut, la un moment dat, și această revelație că trebuie să am răbdare și că lucrurile se vor întâmpla așa cum îmi doresc, dar cred că am uitat foarte repede lucrul ăsta (râde). A fost o atingere divină care a dispărut rapid. Oricum, cred că suntem mult mai importanți în grup. Și simt că eu valorez mult mai mult într-un grup.

ȘS: It takes a village. Spune-ne rapid, în încheiere, în ce spectacole te putem urmări și unde.

OJ: Mă puteți vedea în spectacolele Teatrului „Andrei Mureșanu” și voi înșira câteva: Mobilă și durere, Lina, Ultima vară de pace, La Ronde… Și, la București, ne întâlnim în spectacolul Efecte secundare, cu care am participat la Ideo Ideis acum câțiva ani. Reîncep munca în septembrie la Sfântu Gheorghe și vă aștept! Chiar nu e așa departe.

 

Oana Jipa e un om care nu se grăbește să aibă răspunsuri – dar e acolo, întrebare cu întrebare. Într-o meserie în care strălucirea e adesea confundată cu succesul, Oana alege să stea în profunzime: să se întrebe dacă aduce sens, dacă lasă loc pentru ceilalți, dacă e încă în contact cu bucuria care a adus-o la teatru. Când spune că îi e greu să primească complimente, dar ușor să le ofere, înțelegi imediat că e multă generozitate în felul ei de-a fi. Când vorbește despre Ideo Ideis, nu o face cu nostalgie dulceagă, ci cu luciditatea unui om care știe cât de mult contează spațiile în care adolescenții pot fi ascultați cu adevărat. Și când spune că se simte mai valoroasă într-un grup, îți amintește, poate, de ce ne place să mergem la teatru. Să facem teatru. Acum știu că un artist poate fi vulnerabil fără să se rupă, și generos fără să se piardă.