Douăzeci de ediții înseamnă mai mult decât un număr rotund. Înseamnă douăzeci de veri în care Alexandria a fost un oraș-scenă și o casă temporară pentru sute de adolescenți, mentori și artiști. Înseamnă drumuri parcurse cu emoție, oameni care se întâlnesc și schimbă ceva unii în alții, proiecte care cresc și se transformă odată cu cei care le fac posibile. Oamenii ne fac să continuăm nu e doar un slogan — e o constatare simplă, aproape banală, dar încăpățânat de adevărată: fără oameni, niciun festival nu respiră.

Pentru Liviu Romanescu, directorul Ideo Ideis în ultimii patru ani și parte din ADN-ul festivalului încă de la început, ediția aniversară a fost un moment de bilanț, dar și de predare a ștafetei. Vorbește cu seninătate despre schimbare, despre energia care trebuie lăsată să circule, despre curajul de a pleca dintr-un loc când ești încă în plină forță. Între întrebările mele și răspunsurile lui se strecoară adesea povești despre adolescenți, despre nevoia universală de apartenență, despre felul în care scena poate deveni o casă în care înveți nu doar să joci, ci și să trăiești cu responsabilitate.

Acest dialog nu e doar o privire în culisele unui festival, ci și un eseu despre timp, comunitate și sens. Despre cum întâlnirile — unele așteptate, altele complet neașteptate — pot redesena felul în care ne vedem pe noi înșine și locul în care ne aflăm în viață. Și despre cum, uneori, cea mai importantă lecție pe care o poți lăsa în urmă e un simplu îndemn: să știi că o să dureze.

Șerban Suciu: Ediția a 20-a a festivalului Ideo Ideis a purtat sloganul „Oamenii ne fac să continuăm”. Liviu, ce întâlniri cu adolescenți, mentori sau comunitate te-au marcat anul acesta și cum au reflectat tema ediției aniversare?

Liviu Romanescu: Surprinzător, cea mai puternică întâlnire a fost cu echipa de mentori. Nu mă așteptam, dar anul acesta au venit cu o energie și o claritate aparte. Au pus pe masă întrebări importante și au cerut un tip de clarificare și structurare a poziției mentorului în relația cu trupa, astfel încât să completeze mai bine rolul trainerului. Chiar aseară, în ultima zi, am avut o ședință comună în care am discutat deschis punctele vulnerabile ale acestei poziții și am gândit sisteme prin care să o îmbunătățim. Când ne întoarcem în București, în septembrie, vom lucra concret pe niște alegeri clare: ce trebuie să facă mentorii, ce activități propun, cum se implică în viața trupei.

Noi ne dorim un tip de mentor atipic pentru ce înseamnă, în general, un festival de teatru tânăr în România. De obicei, ori ești un „star” care vine și își lasă amprenta doar prin notorietate, ori ești un trainer cu experiență tehnică, dar mai puțin cunoscut, care muncește mult ca să câștige încrederea trupei. Noi căutăm o combinație specială — un fel de „aluat” unic, recognoscibil prin felul în care interacționează. De aici vine și ideea de activități curatoriate de mentori, unde trupa să aibă șansa să le descopere specificul, textura, felul lor de a fi. Ce mi se pare tare e că inițiativa asta nu a venit de la mine, ci chiar de la ei.

ȘS: Asta e, cred, una dintre satisfacțiile managementului – când vine proactivitatea de la oamenii în care crezi.

LR: Exact. Și ei muncesc fără să fie obligați! (râde)

ȘS: După patru ani la cârma festivalului, anul acesta avem un shift de perspectivă. Cum vezi trecerea de la conducerea ta către echipa celor trei co-directori – Silvia Ciubotaru, Andreea Nuță și Vladimir Purdel?

LR: E o trecere necesară. Acest tip schimbare îl văd benefic atunci când e făcut în spiritul creșterii — atât pentru echipa care preia, cât și pentru produsul pe care îl dezvoltă. Mi se pare important să nu ajungi la momentul în care epuizarea devine semnul că trebuie să pleci. Poți să predai ștafeta și la un moment de vârf, cu energie încă proaspătă, pe care o poți investi în altceva. Încerc să construiesc în jurul acestui principiu: să nu aștept să mă consum, să mă „ofilesc”, ca să-mi dau seama că e timpul să vină altcineva. Cred că un moment de vârf poate fi un moment bun de predare, fără ca totul să se lege exclusiv de personalitatea ta.

Cei trei co-directori vin din zone diferite, privesc diferit, dar colaborează foarte bine. Și, cel mai important, în jurul lor există deja o echipă sudată, care îi sprijină. Nu există un punct de tranziție tensionat — oamenii sunt deja cu ei. Dinspre produs, simt deja o energie nouă care se vede în felul în care festivalul e perceput: jurnaliștii scriu altfel, comunicarea are o identitate proprie, mentorii și trainerii vin cu entuziasm. Există un tip de interes pe care acum trebuie să vedem cum îl întreținem.

ȘS: Educația alternativă prin artă și dialog intergenerațional este, de fapt, ADN‑ul Ideo Ideis – cum vezi evoluția acestui model în relație cu adolescența de astăzi: au aceleași nevoi, aceleași frământări ca generațiile care au venit aici în urmă cu 10‑15 ani?

LR: Aș porni invers: particularitățile le descoperim printr-un dialog constant pe care îl cultivăm cu trupele și cu fiecare coordonator în parte, mai ales atunci când trupele se mixează. Ne concentrăm mult pe a-i observa și a le asculta semnalele, pentru a înțelege de unde vin și ce au nevoie. La nivelul nevoilor de bază, însă, lucrurile rămân aceleași: nevoia de apartenență la un grup, nevoia de a fi înțeles și nevoia de a avea spațiu. Spațiul înseamnă timp, răbdare, libertatea de a te desfășura și sentimentul de „belonging” — locul tău, pe care îl construiești și în care te reprezinți. Nu cred că aceste nevoi diferă de ale oricărui adolescent din orice epocă.

Cred că de aici vine și efectul de „întoarcere în timp” pe care îl simt toți cei implicați, de la cel mai senior mentor la cel mai tânăr trainer. Mulți îmi spun: „M-am simțit din nou ca în adolescență, ca în studenție” — în acea perioadă de căutare, neliniște și privit în toate direcțiile. E un tip de legătură comună, care ne unește. De fapt, când spunem „nevoia lor”, cred că vorbim despre o nevoie universală. Unii poate au reușit să o acopere, alții au găsit metode să o mascheze. Altfel nu-mi explic de ce se creează această conexiune atât de puternică. Pentru că toți, Șerban — de la mine la Cătălin Ștefănescu, la Marcel Iureș, la Oana Jipa — toți ajungem să spunem după ce plecăm de la Ideo că ajungem „să privim altfel locurile în care ne aflăm în viața de zi cu zi”.

ȘS: Înțeleg de la tine că adolescența rămâne, totuși, un spațiu fragil. Tema autentică a ediției sugerează că doar prin prezență și dialog ne regăsim ca oameni – sunt curios cum ați integrat în festival spații concrete de vulnerabilitate, de întrebări sincere sau chiar de confruntare, astfel încât adolescenții să simtă că pot fi pur și simplu ei înșiși?

LR: Pe de o parte, da, multe lucruri vin intuitiv și instinctiv. Și înțeleg că nu le putem controla complet. Pe de altă parte, există și elemente foarte clare pe care le facem deliberat: structuri și medii pe care le pregătim în avans. Nu știm exact ce va rezulta din ele, dar știm sigur că pregătirea e esențială.

Ideo Ideis nu e un festival în care doar aștepți ca întâlnirile să se întâmple de la sine. Contextele sunt create, recreate, repoziționate și reformulate în funcție de feedback. De exemplu, trupele primesc feedback de la mentori. Poate că apare ideea „avem nevoie de mai mult timp pentru acest feedback” sau „am prefera un feedback doar cu coordonatorul”. În trecut, acest feedback al coordonatorului era separat: pleca trupa și rămânea doar coordonatorul, „pus sub lampă”. Ne-am întrebat sincer dacă ne dorim acest format. Răspunsul a fost „nu”, așa că am regândit întâlnirea: acum e un dialog într-un spațiu sigur, în care toată lumea își poate lăsa jos măștile, costumele și protecțiile.

Structurile acestea pleacă din mai multe direcții. Una dintre ele e întrebarea: ce vrem de la adolescenții care vin aici? La început am avut un format de concurs — voiam seriozitate, asumare, profesionalism, chiar și într-un context de amatori. Apoi am renunțat, pentru că riscurile asupra dezvoltării personale și de echipă erau prea mari. Am ajuns la formatul actual, cu mentori.

După pandemie, am observat însă o altă tendință: alunecarea spre un fel de „călduț” în care totul e „bine” indiferent de nivelul de implicare. Și asta nu e bine deloc, de fapt. Ne-am întrebat dacă vrem să lăsăm comoditatea să se așeze. Răspunsul a fost, din nou, „nu”. Dacă un adolescent spune „nu vreau să particip la exercițiu pentru că sunt obosit”, îl respecți, nu îl forțezi. Dar dacă știi că ar câștiga ceva important rămânând încă cinci minute, îl încurajezi: „te rog, găsește în tine resursa asta și treci de prag”. Și o faci cu blândețe, empatie și înțelegere.

În felul acesta îi formăm să înțeleagă că urcatul pe scenă înseamnă echipă, învățare și responsabilitate. Asta e „casa” performativă. Când vor intra în altă „casă” — fie că e medicina, arhitectura sau orice alt domeniu — vor ști cât de importante sunt rigoarea și seriozitatea muncii. Iar asta vine la pachet cu o anumită presiune: nu poți face lucrurile oricum. Dacă vrei să montezi o comedie bulevardieră, perfect, îți asumi responsabilitatea care vine odată cu asta. Dacă vrei să creezi un text autentic, inspirat din propria viață, perfect, dar și asta implică asumare. În esență, discutăm despre un proces de clarificare: pornim de la materialul lor, de la ceea ce vor să exprime, și lucrăm împreună pentru a-i ajuta să fie mai buni, mai clari și mai preciși în ceea ce fac.

ȘS: Mă întorc la comunitate, la Alexandria, pentru că festivalul s-a născut din inițiativa adolescenților de aici și a devenit un model pentru alte orașe. Privind înapoi peste două decenii, care crezi că a fost cea mai puternică transformare pe care festivalul a generat-o, atât la nivel cultural, cât și personal, în comunitatea de aici?

LR: Cred că unul dintre lucrurile incontestabile pe care Ideo Ideis le-a adus aici este crearea Laboratorului — și, odată cu el, un tip de încredere din partea zonei administrative. Prin „administrativ” nu mă refer doar la instituții, ci și la felul în care ești perceput de cetățeni: convingerea că o inițiativă poate fi adusă comunității nu doar ca un foc de artificii, cu strălucirea de moment a unui festival, ci ca un dialog așezat și de durată. Am trecut, desigur, prin perioade dificile: schimbări, probleme, conflicte, tăieri masive de buget. Cu toate acestea, Laboratorul nu a fost niciodată abandonat. Se discută serios despre el și despre importanța repornirii lui în comunitate. Pentru mine, asta chiar rămâne unul dintre marile câștiguri ale festivalului.

La trupa de teatru Les Dilettantes din Alexandria, de exemplu, anul acesta am observat pentru prima dată ceva nou: o îndrăzneală bună, un sentiment de siguranță și o așezare pe care o întâlneam mai des la trupele din București. Tinerii păreau confortabili atât cu locul în care se află, cât și cu cine sunt ei. M-a bucurat enorm să văd asta. E cu atât mai interesant cu cât, în trupă, sunt elevi de la clasa a VII-a, până la a XII-a — ceea ce creează o dinamică aspirațională firească: cei mici îi privesc pe cei mari și își doresc să ajungă acolo. Sper ca acest interes să continue să crească în rândul tinerilor din Alexandria și să-i vedem mai des pe scenă. Mă gândesc, în același timp, la cum îi putem sprijini să participe și la alte festivaluri, pentru că experiența de a ieși din oraș și a juca în alt context completează foarte mult formarea lor și întărește ceea ce înseamnă teatrul de amatori.

 

ȘS: Ultima întrebare. Ești aici de la prima ediție, ai venit ca prieten al festivalului, iar începând cu cea de-a doua ediție, ai intrat în echipa de organizare. Ai fost Shtanga Boy și ai ajuns, iată, directorul festivalului. În 2025, ai decis să faci un pas în spate. Dacă ți-ai putea lăsa o scrisoare ție, celui care a pășit pentru prima oară în orașul acesta, ce ți-ai spune acum?

LR: Mi-a venit instantaneu în minte: „Să știi că o să dureze”. Pentru că cel mai sensibil punct pentru mulți dintre cei implicați a fost întrebarea: „Mai pot? Mai duc? Are sens? Merită?” — toată zona asta de îndoială și interogare. Cred că mi-aș liniști neliniștea de atunci. I-aș spune: It’s gonna be a while, nu vei pleca nicăieri. Și, sincer, cred că festivalul acesta o să mai dureze ceva.

 

ȘS: Liviu Romanescu, ești și actor. Spune-ne în ce spectacole te putem vedea începând cu luna septembrie.

LR: Joc, în mare parte, în producțiile Vanner Collective: Lungs, la Teatrul ACT. Vom relua un spectacol foarte drag – Monster. E un spectacol făcut înainte de pandemie, în toamna lui 2019, pe tema bullying-ului. L-am creat pentru centrele de reeducare și am făcut un turneu în aceste centre din țară. Apoi am venit cu el în București, unde a luat Marele Premiu la Teen Fest și îl vom relua în octombrie la Teatrul Metropolis. Apoi, Komorebi – Lumina care se filtrează printre copaci, spectacol care se joacă la Sala Mică de la TNB. Și sperăm să reluăm și Lemons. Lemons. Lemons. Lemons. Lemons la unteatru. Vă aștept cu drag!

Douăzeci de ediții mai târziu, știm că niciun drum nu e doar despre destinație. E despre oamenii care merg alături de tine, despre felul în care te schimbă fiecare privire și fiecare întrebare. E vorba fix despre fiecare seară târzie în care planurile se nasc dintr-o conversație aparent banală. Ideo Ideis este, pentru Liviu Romanescu, nu doar o scenă de lucru, ci și o scenă de viață.

Astăzi, când predă ștafeta, nu o face din oboseală, ci dintr-un loc de forță și generozitate. Lasă în urmă o echipă care îl poartă cu ea în tot ce face, o comunitate care știe cât îi datorează, și o generație de adolescenți care poate nici nu realizează încă cât de mult a contat prezența lui. Și rămâne aproape. Mulțumim, Liviu. Pentru energia pe care ai pus-o în fiecare vară, pentru felul în care ai știut să asculți, pentru curajul de a schimba lucrurile atunci când simțeai că trebuie. Știm că vei rămâne aproape și că, undeva, în mijlocul agitației din august, vom vedea figura ta în public și în culise, zâmbind și spunând din ochi: să știi că o să dureze.