Întâlnirile cu Liviu Pintileasa au mereu o calitate aparte. Îți dă impresia că vorbești cu cineva care știe să stea cu tine în același loc – complet prezent și fără vreo mască. În ochii lui e mereu un amestec de blândețe și curiozitate, iar în răspunsurile lui există o sinceritate dezarmantă, care nu caută să impresioneze. La Ideo Ideis, Liviu Pintileasa nu vine doar ca mentor; vine ca un om care înțelege puterea prezenței și a vulnerabilității.

 

Anul acesta este a treia oară când pășește în Alexandria în acest rol, dar energia lui face să pară că a fost mereu aici. Are un fel de a vorbi despre muncă, artă și viață care nu îți dă rețete, ci îți lasă loc să te descoperi singur. Liviu vorbește despre meseria de actor cu aceeași naturalețe cu care povestește despre o plimbare pe străzile Brăilei, iar felul în care leagă experiențele de viață de întâlnirile cu oamenii este, în sine, o lecție.

 

În interviul de mai jos, Liviu povestește despre responsabilitatea de a fi mentor, despre rolurile care lasă urme adânci, despre momentele în care a fost aproape să renunțe și despre micile mari salvări venite din jur. E un dialog în care fragilitatea și forța merg mână în mână, iar concluzia lui e una pe care o poți lua cu tine mult timp: singurul căruia trebuie să-i demonstrezi ceva ești tu însuți.

 

Șerban Suciu: Liviu Pintileasa, e a treia oară când vii la Ideo Ideis, dar pare că ai fost dintotdeauna în peisajul emoțional al festivalului. Ce anume te face să spui „da” unor întâlniri de genul acesta, care nu-ți promit nimic concret, dar îți cer timp, prezență, vulnerabilitate?

 

Liviu Pintileasa: Am spus „da” în primul an când am fost invitat, pentru că am o istorie în ceea ce privește lucrul alături de tineri și elevi de liceu. Imediat după terminarea facultății, în 2001, am început să lucrez cu liceeni – întâi în Focșani, apoi în Brăila – și am făcut asta timp de aproape opt ani de zile. La un moment dat am spus stop, crezând că îmi ia prea mult din timpul pentru mine. Era o senzație falsă – aceasta că întâlnirile cu tinerii m-ar încurca în vreun fel. O mare prostie. A venit anul 2022 și invitația la Ideo Ideis – fusesem cu un an înainte invitat să joc un spectacol al Teatrului de Comedie – și mi-a plăcut foarte tare atmosfera. Știam de festival, știam ce se întâmplă aici, dar nu fusesem niciodată. Era ca o himeră la care speram să ajung cândva. Și iată-mă acum la a treia întâlnire! Îmi place foarte mult aici. Am mai fost, în perioada aceea de care îți spuneam, la festivaluri cu tineri, dar nebunia frumoasă de aici nu am întâlnit-o nicăieri. Oamenii care vin aici fac locul acesta să fie ceea ce e.

ȘS: Și tot ei ne fac să continuăm, iată, la ediția 20! Sunt curios să aflu ce înseamnă pentru tine cuvântul „mentor”? Nu în sens didactic, ci afectiv. Cum recunoști un mentor și ce rămâne dintr-o astfel de relație când timpul trece?

 

LP: Pentru mine, aici la Ideo Ideis, „mentor” înseamnă o mare responsabilitate. Am tot timpul emoții, gândesc de trei ori înainte să spun ceva, îmi aleg cuvintele cu grijă. Mi-e teamă de ceea ce spun, pentru că am senzația că acești copii sunt ca niște bureți care absorb tot și îl iau ca pe un adevăr absolut. Uneori le spun: „Tot ce am zis acum ori uitați, ori cerneți și luați doar ce vă trebuie. Nu mă luați ca pe o definiție”. Da, responsabilitate, grijă și emoție. Am emoții de fiecare dată, indiferent cu ce trupă mă întâlnesc aici.

 

Am întâlnit mentori și în viața mea, da. Sunt mulți oameni! Începând cu profesorii din facultate – în special Emil Coșeru, care a reprezentat pentru mine un punct de cotitură. În patru zile, aici, la Alexandria, e puțin probabil să fie provocate schimbări atât de mari, dar trecerea lui Emil Coșeru prin viața mea chiar a fost un real moment de cotitură.

 

ȘS: Ai jucat recent un rol foarte fragil și uman – Mihail Sebastian. Ce rămâne în tine după un astfel de personaj, mai ales într-un oraș ca Brăila, unde ești actor la Teatrul „Maria Filotti” și unde ecoul istoriei culturale încă se simte? Oamenii din jur te ajută să duci un asemenea rol? Sau îl duci mai mult cu tine, în tăcere?

 

LP: „Sebastian” e un spectacol special pentru mine. M-am legat foarte tare de personaj. I-am recitit jurnalu cu drag și interesl, m-am plimbat pe străzile pe care se plimba și el. Chiar dacă parfumul Brăilei încă se mai simte prin unele cotloane, cred că e acolo și ceva din Sebastian. Ca să-ți dau un exemplu concret: după o premiera de la Brăila, am petrecut mai mult timp în București. Într-o zi, am trecut cu mașina pe 11 Iunie, acolo unde e biserica și unde s-a întâmplat accidentul lui Sebastian. Am realizat atunci că locul acela a căpătat o altă însemnătate pentru mine. Trecusem de zeci de ori pe acolo, dar acum, de fiecare dată când trec, Sebastian e în mintea mea. La fel, de fiecare dată când mă întorc în Brăila și merg pe străzile unde încă plutește parfumul vechi al orașului, Mihail Sebastian e și el acolo. 

 

ȘS: Deci nu doar voi vă lăsați amprenta în spectacole, ci și ele o lasă pe voi.

 

LP: Da. Când am terminat de citit jurnalul și am început lucrul la spectacol, mi-a fost teamă. O anxietate pe care nu știu să o explic… chiar am crezut că vine de la el, cumva. Habar nu am.

 

ȘS: Mă întreb și cum ai trăit succesul filmului „Căsătoria”…

 

LP: Oh, habar nu am! Nu știu să mă bucur de lucrurile astea. Nu știu să profit de ele! N-am știut niciodată să prețuiesc succesul de masă. Îl văd, mai degrabă, ca pe o reușită de meșteșugar, nu ca pe un eveniment public. Știu că filmul „Căsătoria” a fost un succes, oamenii vorbesc, mă recunosc pe stradă, dar pentru mine e doar ceva ce cred că am făcut foarte bine și cu drag.

 

ȘS: Și reacțiile oamenilor…?

 

LP: Mă tușează, dar nu mă împing neapărat spre altceva, nu le văd ca pe vreun imbold.

 

ȘS: Mutând subiectul de la reușitele din stagiunea trecută… Sunt curios dacă ai avut vreodată momente în care ai vrut să renunți?

 

LP: Da. Și cred că eu sunt cel care m-a făcut să continui. Dacă s-a întâmplat să vină gândul ăsta de a renunța, cred că da – nu drastic, nu total, nu cu sensul de fatalitate – „gata, viața mea nu mai are sens în artă” – dar am căzut de multe ori și, de fiecare dată, m-am ridicat singur. E o igienă personală pe care mi-am dezvoltat-o în timp și care mă curăță de eșecuri, insuccese, temeri. Nu spun asta cu aroganță. Pur și simplu am învățat să vorbesc cu mine. Discuțiile cu mine apar atunci când trebuie și, de obicei, dau rezultate.

 

Acum, dacă mă dau pe mine la o parte, au fost și oameni care au făcut ca drumul meu să continue. După terminarea facultății, a fost un an la Focșani în care am căzut, iar salvarea a venit de la Brăila – colegii mei m-au chemat acolo și mi-au spus: „vino, aici se face teatru, hai la concurs, e în toamnă”. Când lucrurile n-au mai mers cum trebuie la Brăila și eram căzut tare de tot, Andrei și Andreea Grosu de la unteatru mi-au întins o mână și mi-au dat aripi cu spațiul lor independent. Iar când am simțit că bat pasul pe loc, a venit Teatrul de Comedie și mi-a oferit o trambulină, o rampă. Da, au existat momente în care exteriorul m-a salvat, dar, per ansamblu, grija mea față de mine chiar m-a ținut pe linia de plutire.

 

ȘS: E frumos ce spui și e o perspectivă pe care, rareori, am auzit-o. Poate că oamenilor le e frică să fie percepuți ca aroganți, dar la tine, în mod real, nu simt că vine din aroganță, ci din igienă și grijă față de tine. E emoționant. Liviu, dacă te-ai putea întoarce o clipă la tine, cel de la 17 ani, ce i-ai spune? Ce ți-ai spune fără să îți distrugi naivitatea?

LP: Mi-aș da mai multă încredere. Atunci nu aveam. Poate că aș spune ceva clișeic: „Dacă îți propui ceva, poți.”

ȘS: Erai un adolescent anxios?

LP: Da! Iar liceul a fost, pentru mine, fix un cimitir al tinereții mele. Salvarea a fost facultatea. Le-am spus și copiilor aseară: nu trebuie să demonstrezi nimic nimănui. Am descoperit asta târziu și mi-a dat o libertate enormă – de creație, de mișcare. Sigur, cuiva tot trebuie să demonstrezi: ție. Să fii conștient unde ai ajuns și să vrei să fii mereu mai bun – azi mai bun decât ieri, mâine mai bun decât azi.

 

ȘS: Spune-ne în ce spectacole te putem vedea din septembrie.

LP: La Teatrul de Comedie, la Teatrul „Maria Filotti” în Brăila, sper să revin și la „unteatru”. La Comedie pregătim premiera „Rinocerii” de Eugène Ionesco, regia Vlad Massaci, în octombrie.

Sunt actori care îți rămân în minte pentru un rol. Și sunt actori care îți rămân pentru felul lor de a fi: în scenă, în afara ei, în felul în care își trăiesc meseria. Liviu Pintileasa face parte, pentru mine, din a doua categorie. Nu doar pentru că e un ceas elvețian al disciplinei, ci pentru că fiecare apariție a lui – fie pe scenă, fie într-o conversație – are precizia unei construcții gândite până la ultimul detaliu și căldura unei prezențe umane autentice.

Igiena de care vorbește în interviu nu e un concept abstract. Se simte în respirația replicii, în liniștea dintre două fraze, în felul în care alege să răspundă, să nu grăbească nimic. Este genul de rigoare care nu sufocă, ci deschide spațiu. Iar în spațiul acesta, spectatorul, partenerul de scenă sau, în cazul meu, intervievatorul, se simte văzut și respectat.

 

La final, rămâne cu tine senzația că Liviu nu joacă niciodată doar un rol. Că tot ceea ce spune pe scenă și în afara ei este trecut printr-un filtru al grijii și al onestității. Și poate de aceea, întâlnirile cu el – fie la Ideo Ideis, fie într-un teatru din București sau Brăila – îți dau același sentiment rar: că arta poate fi un exercițiu de disciplină, dar și un gest profund de generozitate.