Lenuș-Teodora Moraru nu intră niciodată în încăpere ca să o umple, ci ca să o facă respirabilă. E genul de prezență care nu se impune, dar după câteva minute îți dai seama că tot ce se întâmplă curge prin felul ei de-a fi. Nu ridică tonul, nu își marchează teritoriul, dar creează în jur un spațiu în care oamenii — mai ales adolescenții — se simt văzuți, ascultați și suficient de în siguranță încât să îndrăznească.

 

De mai bine de douăzeci de ani, Atelierul de teatru din Botoșani e locul unde adolescenții învață, fără să știe, ce înseamnă curajul. Un curaj care nu se predă, ci se cultivă pas cu pas – în felul blând, dar ferm, în care Lenuș-Teodora Moraru și Gelu Rîșca le cer să își ceară rolul dorit, să-și argumenteze alegerile, să își asume greșelile. Pentru mulți dintre ei, întâlnirea cu Lenuș e primul moment în care simt că vocea lor contează cu adevărat. Și poate de aceea, la Ideo Ideis, numele Atelierului nu lipsește aproape niciodată de pe afiș: pentru că în spatele lui e un om care știe să transforme fiecare adolescent într-un actor al propriei vieți.

 

Lenuș nu vorbește despre sine ca despre un „mentor”, ci ca despre cineva care a învățat, prin teatru, să iubească oamenii. Modestia ei nu vine din timiditate, ci dintr-o cunoaștere profundă a efemerității scenei: teatrul există doar cu cei care sunt aici și acum. Într-o lume grăbită, ea alege să rămână. Cu răbdare, cu atenție, cu acel fel rar de a crede că o privire luminoasă la final de spectacol valorează cât toate premiile la un loc.

Șerban Suciu: Lenuș-Teodora Moraru, de peste două decenii numele Atelierului de teatru apare constant pe afișele festivalurilor importante din țară – și inclusiv aici, la Ideo Ideis. De peste 20 de ani, în spatele acestei constanțe nu e doar muncă, ci și un fel aparte de a construi încredere, pe care copiii de la Atelierul de teatru  îl menționează mereu. Spun că atunci când vin aici, găsesc un curaj pe care, pentru mulți adulți, e aproape imposibil de atins. Sunt curios cum reușești, an de an, să cultivi acest curaj în adolescenți.

Lenuș-Teodora Moraru: Cred că cel mai mult mă ajută, efectiv, arta teatrului. Teatrul ca artă și ca mod de exprimare. Pentru mine există teatrul de artă și teatrul „de zi cu zi”, ca să zic așa, și ambele sunt frumoase. De cele mai multe ori îmi reușește pentru că… ori sunt foarte atentă – dar dacă sunt foarte atentă, risc să mă pierd în detalii – ori simt, pur și simplu, ce nevoie are copilul din fața mea. Deci e mai mult intuitiv. 

Îmi place enorm procesul acesta de a vedea cum se descoperă un copil pe scenă. Nu neapărat salturile mari, ci pașii mici, zilnici. Scena nu minte, mai ales la vârsta asta. Din felul în care se mișcă, în care reacționează, în care îndeplinește o sarcină, e vizibil – pentru mine și pentru ceilalți – ce e în el și ce nevoie are. Și atunci, nu sunt doar eu în procesul ăsta. Suntem toți, prin felul în care interacționăm. Uneori se produce un declic, alteori copilul vine direct și îmi spune: „Uite, vreau să lucrez la asta”. Și asta e minunat. Îi încurajez să îndrăznească. Mulți sunt timizi – nu neapărat introvertiți – ci obișnuiți cu viața în care primești note și dai răspunsuri scurte, „corecte”. Îi încurajez să spună „Eu vreau rolul ăsta. Eu vreau partitura asta” Să își asume o dorință. Procesul e lent, dar când vine cineva și se bate pentru o partitură, știu că s-a întâmplat ceva important cu el.

De multe ori îi „descurajez” într-un joc pe care doar eu îl știu – le dau contraargumente și le pun piedici. Dacă îmi aduc argumente irefutabile, au câștigat. Și, de obicei, câștigă. Dar trebuie să fie foarte convinși de ce vor. Asta e una dintre părțile mele preferate – dezbaterea asta, testarea lor. Uite, la „Hamlet”, de exemplu, nu aveam destui băieți și nimeni potrivit pentru Polonius. O fată, Raluca, a zis: „Eu vreau să joc Polonius”. I-am zis: „Dacă îmi argumentezi de ce Polonius poate fi doamna Polonius, rolul e al tău”. Mi-a adus o fișă de personaj: mamă singură, ambițioasă, mi-a spus și că modelul paternal devine învechit. Și i-am dat rolul. Și, culmea, exact așa am văzut mai târziu montat la Craiova de Declan Donnellan – Polonius jucat tot de o femeie, tot o Raluca (n. red. Păun).

ȘS: Rareori știm amândoi că sistemul sprijină artele și aproape niciodată nu investește emoțional în elevi. Din păcate. Ce te face pe tine să rămâi și cum îți alegi bătăliile – pe cele în care merită să crezi și pe cele pe care le lași să treacă?

LTM: Eu nu sunt în sistemul educațional formal. Mă întâlnesc din când în când cu niște tineri cărora le place teatrul sau sunt intrigați de el, într-un loc pe care îl găsim sau nu – câteodată la școală, câteodată în altă parte. Suntem, așa, niște sălbatici. Nu avem nimic fix, nu avem un program stabilit. Totul se decide intuitiv: ce facem în spectacolul următor depinde de cine vine. A fi profesor de arte în sistem e cumplit. Profesorii de muzică, de desen – deși materiile acestea sunt atât de importante – sunt, de multe ori, tratate superficial. Da, acum există educație teatrală la clasa a XI-a. O să vedem ce va fi… Am auzit deja copii spunând: „Aoleu, dar de ce ne chinuie ăștia cu teatru?”. Noi suntem entuziasmați, dar ei nu prea. Totuși, e un pas bun – se adaugă o artă pe lista celor accesibile lor.

De fapt, ce fac eu este educație non-formală. Am fost în sistem o vreme – profesoară de arta actorului la liceul de artă – acolo e altceva: ai plan didactic, reguli clare. Dar depinde enorm de clasa pe care o ai și dacă ai participat la selecția ei. La Botoșani, aparținem de un liceu care ne oferă spațiu, pentru că suntem trupa lor. Doar că, în ultimii ani, liceul a fost mai mereu în reparații și ne-am mutat dintr-un corp în altul. Ne ajută mult părinții – ei sunt, de fapt, baza. Ei înțeleg ce facem, au încredere în mine și mă sprijină. Acum avem o istorie și o reputație, nu mai sunt doar „o nebună cu niște copii”. Totuși, trebuie să recunosc: începând de anul acesta trebuie să iau taurul de coarne și să găsesc un spațiu stabil. Contează enorm să nu mai alergăm dintr-o parte în alta. Când spațiul e al tău, și locul devine altceva, energiile se mai stabilizează…

ȘS: Tema ediției de anul acesta a festivalului Ideo Ideis este „Oamenii ne fac să continuăm”. Ai în spate generații întregi de adolescenți, fiecare cu felul lui unic de a înțelege teatrul și viața. Când îți este greu, tu la cine te întorci ca să continui?

LTM: Nu prea mă întorc – mi se întâmplă ca, exact atunci când e greu, să primesc un telefon de la cineva din Atelier: „Mai faci? Continui? Cum ești?”. De multe ori mă întorc la Gelu (n. red. Rîșca). El mă încurajează, cu un calm din ăsta simplu: „Hai, facem cum vrei tu. Ce-ți trebuie atâta? Stai să ne gândim…”. Am avut multe momente în care am vrut să renunț. Îți dau unul recent: după o despărțire de trupă – nu una dramatică, dar grea – o fată din trupă, cu care nici nu fusesem foarte apropiată, m-a dus acasă cu mașina prietenului ei. Pe drum mi-a spus: „Lenuș, nu renunța. Faci lucruri extraordinare”. Cu cinci minute înainte de asta, îmi trecuse prin cap gândul: gata, nu mai fac nimic.

La începutul lucrului la spectacolul acesta, Party 4 Winners, cu care suntem prezenți la Ideo Ideis, l-am întrebat pe Andrei, unul din protagoniștii spectacolului: „Poate aveți nevoie de altcineva… Poate nu mai sunt potrivită, poate am îmbătrânit, poate nu mai intru în vibe-ul vostru. Poate vă chinui cu reperele mele culturale…”. El s-a uitat la mine și a zis: „Pe cine? Pe cine să luăm în locul tău?”. Și atunci mi-am amintit: dacă există un singur om care are nevoie de mine, eu mă duc. Asta e regula mea. Sigur că au fost și crize – perioade în care nu mă înțelegeam cu majoritatea trupei. Nu din vina lor sau a mea, pur și simplu așa era contextul. Dar când îi vedeam pe bobocii care veneau cu entuziasm, îmi aminteam: eu vin aici pentru cei care sunt, nu pentru cei care lipsesc.

ȘS: Ai spus mai devreme că teatrul se face cu oamenii care sunt acum, nu cu nostalgii. Cum vezi diferența între teatrul de azi și teatrul de altădată?

LTM: Am avut o dispută cu un coleg actor, un actor foarte bun, dar pe care îl apucase nostalgia: „Nu mai sunt actorii de pe vremuri… Nu mai e Olga Tudorache…”. Cu tot respectul, eu o ador pe Olga Tudorache – m-a inspirat enorm. Dar adevărul e că oamenii ăștia nu mai fac teatru azi. Teatrul e făcut de cei care sunt în viață și în prezent. E trist și frumos în același timp, dar aceasta e condiția esențială a teatrului – efemeritatea. Teatrul e efemer – se întâmplă și dispare. Și asta e frumusețea: ce vezi pe scenă e singurul adevăr al momentului.

Sigur, nostalgia e omenească. Și eu, când mă uit la filme cu Toma Caragiu sau Dem Rădulescu, îmi spun: „Doamne, ce simpatici erau!”. Dar nu înseamnă că azi nu există actori buni. Uite, Tudor Istodor are ceva numai al lui. Sau Vlad Pânzaru – un comic pe stilul vechi, miticesc, foarte promițător. De asta cred că teatrul românesc are o savoare aparte. Nu pentru că „suntem români” în sens patriotic, ci pentru că vorbim românește pe scenă, cu umorul și bășcălia noastră. Și actorul nu poate exista fără publicul lui.

ȘS: Care crezi că e cel mai prețios lucru pe care teatrul ți l-a dăruit?

LTM: Iubirea. Am învățat să iubesc oamenii prin teatru. Am fost un copil foarte speriat. Am trecut prin experiențe urâte în comunism, când bărbații aveau o putere enormă asupra femeilor. Am crescut și fără tată, dar mama mea – Dumnezeu să o odihnească – a făcut tot posibilul să nu simt lipsa asta. Nu am renunțat niciodată la oameni. I-am descoperit, în schimb, prin personajele din piese. Teatrul mi-a permis să văd lumea esențializată. Țin minte când m-am îndrăgostit de Stanley din Un tramvai numit Dorință. Sau când am citit Ivona la 18 ani și m-am înțeles pe mine! Am simțit că aș putea să o joc, pentru că nici eu nu eram „convențională” fizic. Teatrul m-a ajutat să înțeleg oamenii, să scap de aroganța pe care o foloseam ca scut atunci când mă simțeam umilită. Am început să îi respect, să îi văd cu bune și cu rele. Am cunoscut oameni extraordinari prin spectacole, prin Atelier, prin colaborări. Și cred că teatrul este, într-adevăr, o oglindă a vieții – nu o zic doar ca pe o metaforă, e o realitate pe care o trăiesc zi de zi.

Băiatul meu, Toma… cred că am fost cea mai severă cu el, tocmai pentru că a spus la un moment dat că ar vrea să dea la teatru. Am încercat să-l descurajez cât am putut, nu pentru că nu cred în el, ci pentru că știu cât de dură este lumea asta. Cu ceilalți adolescenți sunt mai blândă — vreau să vină spre teatru, să descopere bucuria lui. Dar cu cei care spun „vreau să fac din asta o profesie” sunt mai directă: „Dacă nu-ți convine, alege altceva”. Înainte, în trupele de teatru ajungeau niște „ciudați” în cel mai bun sens al cuvântului. Erau personalități foarte particulare, universuri mici și distincte. Acum, internetul a schimbat mult lucrurile: generațiile sunt mai omogenizate, conectate la aceleași influențe, aceleași referințe. Nu spun că e rău, dar e diferit.

Totuși, cred că fiecare își păstrează individualitatea și o caută în continuare. Este o luptă — sau, mai degrabă, un proces continuu — între a te integra în grup și a-ți păstra unicitatea. E ceva ce se întâmplă toată viața: cât mă las absorbit de grup și cât rămân eu însumi? În plus, acum există mult mai multe oportunități pentru tineri să facă teatru. Educația teatrală nu mai vine doar dintr-o trupă izolată, ci din festivaluri, proiecte, ateliere. Și asta educă publicul, diversifică experiențele. Dar pentru mine rămâne aceeași întrebare: cât îi las să se distreze și cât îi trag spre performanță?

ȘS: Lenuș, atunci când se termină aplauzele, cade cortina și copiii pleacă acasă mulțumiți, ce rămâne pentru tine dintr-un spectacol cu adolescenți? Cum știi că ai făcut bine ce aveai de făcut?

LTM: Măsura o dau întotdeauna ochii lor. Ei sunt barometrul. Dacă văd bucurie, entuziasm, împlinire, atunci știu că a fost bine. Anul ăsta am fost mai „habotnică” — poate și pentru că am noroc de niște părinți care nu mă presează cu premiile și trofeele. Am avut spectacole foarte apreciate care, din cauza unor tensiuni între copii, s-au încheiat cu un gust amar. Anul acesta, în schimb, am încercat să găsesc echilibrul între distracția lor și seriozitatea teatrului. M-am întrebat cât pot să trag de ei să renunțe la micile plăceri ale vârstei lor și cât să le las libertatea de a se bucura. Pentru că în câțiva ani, la facultate, freamătul și dulceața acestei perioade dispar. Festivalul ăsta, Ideo Ideis 20, a fost pentru ei ca un măr copt — l-au gustat cu poftă, cu sete și cu foame în același timp. Și provocarea e mereu aceeași: să creezi spectacole care să placă și colegilor lor (care sunt viitorul lor public), dar și oamenilor de meserie. Să le oferi amândurora ceva memorabil. Și da, cred că asta e singura măsură reală: energia pe care o simți între ei, bucuria din ochii lor. Dacă există, atunci știu că mi-am făcut treaba.

La finalul conversației cu Lenuș-Teodora Moraru, mi-am dat seama că nu am vorbit, de fapt, doar despre teatru. Am povestit despre felul în care se construiește încrederea, despre cum un adolescent găsește curajul să spună „eu vreau” și despre cum o mână întinsă la momentul potrivit poate schimba un drum. Teatrul e doar pretextul — dar e pretextul perfect.

Nu există discursuri grandioase în felul în care Lenuș își explică alegerile. Nu există strategii elaborate sau teorii despre pedagogie. Există, mai degrabă, un fel rar de atenție, aproape nevăzută, care prinde rădăcini în celălalt. O atenție care știe să stea deoparte când e cazul și să fie fermă atunci când trebuie. Și poate că asta rămâne, dincolo de aplauze și trofee: o generație după alta de adolescenți care învață că vulnerabilitatea nu e o slăbiciune, că poți să-ți ceri locul pe scenă fără să calci pe altcineva, și că teatrul, atunci când e făcut cu dragoste, te învață, de fapt, cum să fii om.