Sunt două decenii în care Ideo Ideis a devenit o casă a creativității și un teren de joacă pentru adolescenți care descoperă puterea artei, vocea lor și sensul comunității, iar noi ne-am oprit să ascultăm și poveștile celor care, deși nu sunt în lumina reflectoarelor, fac ca totul să devină posibil.

 

Teatrul nu e doar ce se întâmplă pe scenă, în fața publicului. E și o lume întreagă care pulsează în spatele cortinei, o lume făcută din gesturi tăcute, atenție fără zgomot și pasiune ascunsă. Dan Iosif este unul dintre acești oameni — regizor tehnic la Teatrul Odeon de aproape 30 de ani, omul care veghează ca fiecare detaliu să fie la locul lui, ca lumina să cadă exact acolo unde trebuie, ca întunericul să devină o prezență vie, ca spațiul să prindă viață. În acest interviu, Dan Iosif vorbește despre meseria lui cu o sinceritate rară, despre răbdarea și respectul care transformă o profesie în mod de viață, despre legătura profundă cu scena, dar și despre echipa care devine familie, despre intuiție și tehnică, despre un tip de iubire care nu caută aplauzele, ci adevărul ascuns în fiecare clipă.

 

La aniversarea Ideo Ideis #20, când sărbătorim tot ce a însemnat festivalul pentru mii de tineri, ne aducem aminte că teatrul trăiește și datorită celor ca Dan: oameni nevăzuți, dar fără de care nu ar exista spectacol. Pentru că, în spatele fiecărei povești, există o echipă care țese, cu grijă și dăruire, punțile invizibile între vis și realitate.

Șerban Suciu: Ce înseamnă, pentru tine, să fii regizor tehnic? Nu în fișa postului, ci în fibra ta umană. Sunt meserii care se învață și meserii se fac. A ta pare să facă parte din a doua categorie. Nu te întreb ce faci, ci, mai degrabă, ce ești atunci când faci. Tu ești regizor de scenă de 27 de ani la Teatrul Odeon în București. Ce se mișcă în tine când scena prinde viață și tu ești acolo, între întuneric și lumină?

Dan Iosif: Totul vine odată cu timpul. Îmi aduc aminte momentul de acum 27 de ani când am intrat pe scenă. Habar nu aveam nimic – eu am terminat facultatea de educație fizică și sport, am făcut sport de performanță și îmi căutam un drum în perioada aceea. În ‘97, când aveam 18 ani, am avut șansa să vin la rugămintea unchiului meu, la Teatrul Odeon. În prima zi am avut o repetiție, mi-au explicat băieții ce aveam de făcut, dar a doua zi a fost mult mai straniu. Trebuia să joc în spectacol, nu făceam mare lucru – era un rol de figurație. Trebuia să duc o tavă, eram copilul de la cârciumă care spăla paharele în spectacolul „Domnișoara Nastasia” (r. Horea Popescu, Teatrul Odeon, 1997). În clipa în care a trebuit să execut manevra, să duc tava un metru jumătate de la o masă la cealaltă, mi-au înghețat mâinile pe tavă, am început să o strâng din ce în ce mai tare și am trăit senzația asta extrem de stranie. Era total aparte față de lumea sportului, care era extrem de diferită. M-am gândit oare eu ce caut aici, ce fac eu cu mine.

Încet-încet, am pornit de la recuzită și, ulterior, am trecut la regia tehnică. An cu an, toată experiența asta vine cu tine și te transformă. Vine și o uzură în zona de meserie, ceea ce e extraordinar. Pentru mine, e un mod de viață. Și când dorm, și când mă trezesc, mă gândesc constant la planurile pentru următoarea zi, la task-urile pe care le am. Dar nu aș ști să îți spun exact ce înseamnă pentru mine nici acum – știu doar că e modul meu de a trăi, de a mă trezi dimineața, a mă uita la oameni și de a-i privi în ochi. Din punctul meu de vedere, simt că am cea mai frumoasă meserie din lume. Și, dacă ar fi să dăm timpul înapoi, aș face același lucru, nu am niciun regret. E foarte important de menționat și că, în meseria de regizor de scenă, depinzi foarte tare de echipa din spate. Practic, echipa asta trebuie formată, trebuie modelată – și așa cum reușești să faci asta, așa va fi și cursul spectacolului. Meseria mea e un mod de a fi.

 

ȘS: Vorbești despre scenă într-un mod în care puțini oameni o mai fac. Vreau să te întreb cum se construiește un respect adevărat pentru scenă? Nu cel declarat, ci cel trăit în gesturi mici și în pași tăcuți. Mulți vorbesc despre iubirea pentru teatru. Dar iubirea poate fi capricioasă, schimbătoare, subiectivă. Respectul e altceva — un ritual în sine. Tu, care ai atins scena cu grijă atâția ani, cum îl practici? Ce gesturi ți se par sacre?

 

DI: E o vorbă din bătrâni în backstage că în clipa în care miroși praful scenei, dependența e mai puternică decât orice altceva. Asta cred că vine din pasiune, iar lucrurile pe care nu le faci cu drag nu au sens. Cel mai important punct în meserie este să încerci să te înțelegi cu ea. E ca în viață. Pe mine m-au ajutat foarte mult turneele, cred că am fost în peste 450 de turnee până acum, iar asta a venit, de fiecare dată, cu o altă provocare. Am învățat multe lucruri, având condiții potrivnice pentru adaptarea unui spectacol, pentru că niciun alt spațiu nu e identic cu cel de la sediu. Iar, gândindu-mă la ce mă încurcă pe mine cel mai tare, mi-am dat seama că problema întotdeauna se întorcea la spațiu. Și atunci am căutat și am povestit și cu colegii mei să luăm spațiul pe care îl avem și să-l transformăm în colegul nostru. Și, atunci, nu mai e ca un ghimpe împotriva ta. E ca un coleg cu care trebuie să faci cumva să te înțelegi. Sigur, respectăm scena, plecând de la baza spectacolului și respectând din punct de vedere artistic și tehnic esența și conduita spectacolului. Poate că, din afară, pare ciudat. 

 

Chiar și după atât timp, lumea în continuare mă întreabă „tu ce faci, de fapt?”. Teoria mea este că cel mai bun regizor de scenă e cel pe care nu îl vezi și nu îl cunoști niciodată, pentru că, dacă nu l-ai văzut și nu l-ai cunoscut, înseamnă că și-a făcut treaba impecabil.

ȘS: Iată! Ce frumos. În afară de momentul cu tava, Dan, tu ai trăit vreodată un moment de grație în timpul unui spectacol? Unul în care totul s-a aliniat, iar tu ai știut, fără să spui nimic, că ai fost martor la ceva sacru? De obicei, astfel de întrebări se pun celor din față. Actorilor, regizorilor. Dar tu ești acolo de dinainte să înceapă totul, și rămâi după ce se sting luminile. Există vreun moment, din cei 27 de ani, care ți-a rămas în trup, ca o liniște care nu trece?

DI: Sigur că au fost, multe momente importante au fost. Pe mine m-a ajutat foarte tare că am avut parte de regizori care m-au și distribuit într-o figurație, ceea ce înseamnă enorm pentru un tehnician. În clipa aceea, un tehnician se poate pune în locul unui actor și înțelege nevoile lui, dependențele lui față de tehnica scenei și, astfel, devine mult mai atent și mult mai responsabil. Unul dintre momentele importante pentru mine rămâne când am jucat în  „Pyramus & Thisbe 4 You” (r. Alexandru Dabija, Teatrul Odeon, 2009), o adaptare după Visul unei nopți de vară și, practic, au fost patru scene, iar într-una din ele, eu jucam Thisbe…

ȘS: Alexandru Dabija face aceste experimente, care sunt, provocatoare…

DI: Da, are o generozitate aparte.

ȘS: Dan Iosif, vreau să te întreb și ce se învață greu în meseria ta? Și ce nu se învață niciodată, ci doar se simte, se trăiește în timp? Poate că timpul te învață să montezi, să anticipezi, să repari. Dar sunt lucruri care nu se lasă învățate nici după zeci de ani. Care sunt, pentru tine, lecțiile lente?

 

DI: Cred că trebuie să înveți să îl respecți pe cel de lângă tine, în primul rând. Chiar dacă nu înțelegi la început, trebuie să găsești mereu disponibilitatea asta de a îl respecta și de a îl înțelege pe cel de lângă tine. Și, dacă poți, să nu îl încurci.

ȘS: Crezi că e un spațiu unde se termină tehnica și începe intuiția, de fapt?

DI: Absolut. Gândește-te că, așa cum eu sunt de 27 de ani în echipă, am colegi și mai vechi și mai tineri, iar noi funcționăm într-o formă de telepatie. Simți nevoile omului din ochi – e o zonă emoțională, de empatie, care depășește orice legătură cu tehnica. E ceva ce creezi, în timp, cu trupa și ajungi să fii, de fapt, într-o „gașcă”. E un gen de sentiment pe care îl găsești în familii. Fiecare are viața sa, dar petrecem mult timp împreună și legăm prietenii, iar relațiile devin diferite. Așa ajungi să cunoști nevoile celuilalt.

 

ȘS: Mi-a plăcut remarca ta legată de discreția regizorului tehnic. Ai folosit o metaforă frumoasă – cel mai bun regizor tehnic trece neobservat. Ce înseamnă să fii omul care aprinde lumina – dar nu e văzut? Cum se simte, cu adevărat, să fii mereu esențial dar niciodată în centrul atenției? Ai învățat să iubești această discreție? 

 

DI: Nu știu cum să-ți spun, dar asta e fișa postului! Înțelegi exact ce presupune în momentul în care începi să practici meseria. Și ai satisfacții în același mod în care o au și oamenii care se văd. O parte din aplauzele pe care le primesc actorii sunt și pentru oamenii din spate, chiar dacă lumea nu îi vede. Eu înțeleg asta și chiar cred asta.

ȘS: Și dacă stăm să ne gândim la ultimii 27 de ani în mediul teatral, la schimbările prin care acesta a trecut, crizele profunde sociale și financiare… te-ai gândit vreodată să renunți? Și ce te-a făcut să rămâi? Cred și că, uneori, ceea ce ne ține aproape e un gest mic, o privire, o scenă reușită. Care a fost pentru tine ancora?

 

DI: În general, nu îmi place divorțul, dar nu îl exclud. Cred că e foarte importantă și autoironia în sensul ăsta. Mi se pare sănătos să râzi de tine când ai ocazia. Real, m-am atașat foarte tare de locul acesta. Nu vreau să fiu patetic în răspuns și să vorbesc despre dragostea infinită, pentru că avem cu toții facturi de plătit. Dar, peste 20 de ani, când voi ieși la pensie, îți voi povesti despre ce încerc să schimb și cât am reușit să fac asta. În momentul de față, lucrurile merg conform planului – una din reușitele cu care mă mândresc este faptul că am unit trupa tehnică de trupa artistică. Conflictele dintre ei nu mai sunt, iar respectul între cele două trupe crește. Stau 30, 40, 60 de oameni la aceeași masă, mănâncă, beau cafea și povestesc împreună – asta e o atmosferă de familie care poate creea contexte extraordinare de creștere. Noi nu ne separăm, noi rămânem împreună. Cred că e o datorie a regizorului de scenă să facă acest melanj artistic – tehnic.

ȘS: În ideea acestui melanj, suntem la Ideo Ideis, în ediția a XX-a. Știu că prima ta ediție a fost ediția cu numărul nouă. Sunt curios cum se simte pentru tine, din culise, această ediție? E ceva ce ți-a trecut prin minte după 11 ani de întoarceri și reîntoarceri la Alexandria?

DI: Stăteam la deschidere și făceam această retrospectivă a începuturilor de gală. Am început la Casa de Cultură, ulterior la Sala Polivalentă, acum la Centrul Multifuncțional de Tineret. Îmi treceau aceste frame-uri prin minte și făceam un filmuleț, așa cum face echipa video. Îmi sunt apropiate momentele de gală, nebunia începutului, energia aceea molipsitoare. Cred că ajungem să ne întrebăm „oare de ce tot venim aici?”. De drag, în primul rând. E o echipă foarte frumoasă și țin foarte tare la ea. Un om, dacă ar face mâine un festival, i-aș recomanda să ia echipa aceasta și să o teleporteze acolo.

ȘS: Cred că echipa se va bucura când va citi aceste rânduri, Dan. Ultima mea întrebare pentru tine este următoarea: ce ai vrea să se spună despre oamenii ca tine? Ce nu se spune niciodată? Actorii sunt lăudați, regizorii intervievați. Dar voi? Ce ai vrea ca lumea să înțeleagă despre cei care țin spectacolul în echilibru din culise?

 

DI: I-aș invita pe oameni în culise. I-aș invita pe toți oamenii, mă gândesc și la legiuitori, și la finanțatori, și la ordonatori de credite – i-aș lua cu mine să înțeleagă ce facem noi. Deciziile nu le luăm noi, dar cred că ar trebui să existe o apropiere. Important este să aflăm și de ce facem noi ceea ce facem. De ce ne trezim, fiecare dintre noi, în fiecare dimineață și ne facem părticica? E important să îți urmezi task-urile și, la finalul zilei, să faci o retrospectivă. Facem asta pentru oameni. Oamenii se bucură, vor să vină la teatru, oamenii pare că au nevoie de teatru. Sper doar să fie din ce în ce mai multe spectacole, nu din ce în ce mai puține.

Povestea lui Dan Iosif ne amintește că teatrul este, înainte de toate, o artă a detaliului și a grijii – o simfonie delicată între lumină și întuneric și  între văzut și nevăzut.. De aproape 30 de ani, Dan Iosif trăiește această simfonie în fiecare zi, cu o dedicare care nu caută aplauze, ci înțelegerea profundă a rostului său în marea poveste a spectacolului. Ne arată că o meserie se învață în timp, dar se face și cu suflet, cu respect pentru oamenii de lângă tine, cu o empatie care devine o limbă comună și o „telepatie” a echipei.

 

La Ideo Ideis #20, când sărbătorim o generație întreagă de tineri care cresc, greșesc, caută și își găsesc vocea pe scena festivalului, dialogul aduce în prim-plan o altă latură a teatrului – una invizibilă pentru ochiul spectatorului, dar vitală pentru viața lui. Pentru că fără oameni ca el, fără gesturile lor tăcute și respectul lor pentru spațiu, pentru artă, pentru echipă, teatrul nu ar putea exista cu adevărat. Mulțumim, Dan, că ne-ai deschis ușa în culisele tale și ale teatrului, că ne-ai împărtășit cum se construiește, zi de zi, un univers atât de fragil și totuși atât de puternic.

Poate că nu vom vedea niciodată toate firele nevăzute care țes magia spectacolului, dar știm că ele există și că poartă amprenta unor oameni precum Dan. Oameni care, în tăcere, dau viață teatrului și îl fac să pulseze. Iar asta e, poate, cea mai profundă lecție pe care o putem lua cu noi din această conversație: că teatrul trăiește în fiecare mâna întinsă din umbră spre lumină.

Interviu realizat de Şerban Suciu, Co-Director de comunicare Ideo Ideis