Într-un oraș mic din sudul României, într-o vară care miroase a adolescență și întrebări puse în șoaptă, Corina Moise pășește cu o grijă aproape ritualică în mijlocul unei generații care încă își caută glasul. O face nu ca să le spună cine sunt, ci ca să asculte cine ar putea deveni. Și poate că tocmai asta o face să rămână: felul în care, de fiecare dată, se lasă atinsă de nesiguranțele, revelațiile, spaimele și curajul celor pe care îi însoțește.

De la scena unui one-woman-show despre dreptate și vulnerabilitate, la spațiul fragil al unei încăperi în care adolescenții învață să respire prin teatru, Corina Moise e o prezență caldă și fermă. Nu pentru că are toate răspunsurile, ci pentru că știe să rămână acolo chiar și atunci când răspunsurile întârzie. În tăcerile ei se simte o formă rară de încredere în proces, în oameni, în timp. Iar în ochii celor pe care îi îndrumă, o recunoști adesea nu ca pe cineva care luminează drumul, ci ca pe cineva care merge alături, atent și fără grabă.

Șerban Suciu: Ai fost mulți ani trainer, acum ești pentru prima oară mentor la Ideo Ideis. Ce se schimbă când treci în partea asta de drum? Și ce rămâne la fel, indiferent de rolul pe care îl ai în povestea asta numită Ideo Ideis?

Corina Moise: Ce știu sigur că rămâne la fel e curiozitatea mea pentru universul adolescenților, mai ales pentru adolescenții care au această chemare mai înaltă – nu știm niciodată ce anume, poate fi teatru, nevoia de a aparține unui grup, nevoia de a comunica. Rămân curioasă pentru că e un moment dificil în viață – renunți la hăinuțele de copil și încerci să intri în hainele de adult. E o mică criză pentru că nu ți se potrivesc nici unele, nici celelalte. E un moment fragil și cred că teatrul ne ajută să ne cunoaștem mai bine. Și, atunci, e bine că ei fac teatru încă de la această vârstă. Curiozitatea și pofta de a mă juca rămân la fel.

ȘS: Tema ediției de anul ăsta e „oamenii ne fac să continuăm”. Tu ești un om care, prin felul în care e, îi face pe alții să continue. Dar cine te face pe tine să rămâi aproape de lucrurile în care crezi, chiar și atunci când e greu?

CM: Andrei mă ajută deseori. Soțul meu, Andrei Huțuleac, mă ajută deseori să mă trezesc la realitate atunci când mă aflu în mijlocul unei crize în care nu înțeleg lucrurile din jur. Mă ajută să mă întorc la lucrurile în care cred și să îmi întăresc acele credințe care sunt valoroase. Eu însămi mă ajut, de altfel, în momentele în care aleg să fiu singură și când îmi ofer timp să înțeleg – mai ales atunci când e vorba de alegeri, pierderi, eșecuri, reușite…

ȘS: Iar statul în solitudine te adâncește sau te scoate la suprafață?

CM: De cele mai multe ori, mă scoate la suprafață, dar această ieșire nu poate avea loc fără o scufundare.

ȘS: E încurajator ce zici și fac legătura spre următoarea mea întrebare, întorcându-mă tocmai la Andrei Huțuleac și la această formă de singurătate. Ați avut o premieră stagiunea aceasta, ai fost nominalizată la Premiile Uniter – one-woman-show-ul Prima Facie, regizat de Andrei Huțuleac, e despre curaj, despre voce, consimțământ, despre adevăr și corp. Cum a fost pentru tine să porți singură un astfel de text? Ce ai aflat despre tine, lucrând cu atâta migală și vulnerabilitate?

CM: M-am simțit, deseori, singură. Am avut o etapă de repetiții, fără Andrei, în care mergeam singură în spațiul de lucru să învăț singură textul. Am cerut să această perioadă singură pentru că era importantă etapa de asimilare a textului. Momentul în care merg la teatru, pregătirea, repetiția – sunt toate momente în care mă simt singură. E interesant și e o experiență pe care mi-am dorit să o trăiesc. Am aflat despre mine că pot să îmi ofer singură provocări și că le pot duce până la capăt. Acum știu despre mine și că am o memorie bună pentru că am reținut o cantitate mare de text, iar, în acest context, anii de experiență ca actriță mi-au servit. Atunci când sunt singură pe scenă și nu am vreun partener cu care să reglez momentele în care simt că pierd teren, nicio seară nu va semăna cu alta. Sunt seri în care te simți mai descoperit, mai cu mintea în altă parte, alte seri în care poate vrei să îți demonstrezi ceva și supralicitezi – am descoperit despre mine că am capacitatea de a regla energia și singură. Sunt mai atentă la feedback-ul primit de la public, simțurile mele sunt mai acute. Spectacolul, fiind de o întindere largă, îmi oferă timp să reglez și să ajustez constant ceea ce ofer.

ȘS: Sunt ferm convins că experiența unui one-woman-show aduce un grad de disciplină în plus. Vreau să aflu dacă, înainte de acest spectacol, te-ai fi descris ca o actriță disciplinată?

CM: Cred că da, am avut asta… Nu o port ca pe o coroană pentru că s-a format subtil. Nu am făcut sport în copilărie, eu m-am apucat să fac mișcare și să capăt o disciplină abia după ce am terminat facultatea. Disciplina, cumva, s-a creat subtil pentru mine. Nu a fost un mindset cu care am plecat la drum, ci mai degrabă plăcerea pe care mi-o face să profesez și dorința de a fi o bună profesionistă. Textul Prima Facie îți cere o disciplină, pe de altă parte. E scris în așa fel încât să îți ceară, ca performer, o rigoare pe care trebuie să o respecți.

ȘS: Prima dată știu că ai venit în Alexandria în ediția a IV-a, iar din următoarea ediție ai tot fost trainer la Ideo Ideis… Lucrezi mult cu tinerii, iar adolescența e o zonă fragilă, vie, care cere enorm de multă prezență. Cum reziști tentației de a „modela” și cum reușești să alegi, în schimb, să însoțești? Ce înseamnă să fii cu adevărat alături de cineva, fără să-l duci tu de mână?

CM: M-am gândit mult la asta în privința alegerilor lor de facultate. Am avut niște dileme morale pentru că mirajul e puternic și tentația e foarte mare atunci când ești într-o trupă de teatru. Facultatea și meseria nu mai seamănă, pe de altă parte, cu ceea ce se întâmplă în trupele de teatru de liceeni. Am avut dilemele acestea și le-am tot discutat aici, la Festival. E important de păstrat un echilibru între a-i încuraja și a-i descuraja. E important să respectăm alegerile oamenilor și dreptul lor de a-și face propriile încercări…

ȘS: Cred că e multă blândețe și responsabilitate în ce spui, Corina. Când se încheie o săptămână de Ideo, ce iei cu tine acasă? Ce fel de oboseală te hrănește, în loc să te stoarcă?

CM: E o oboseală pe care ai trăit-o cu sens, un efort pe care l-ai făcut cu sens. Poate că nu schimbăm ceva vital, sau pe termen extrem de lung, dar știi sigur că, măcar pentru câteva zile, cineva a aflat un răspuns despre sine. Știi că ai participat la asta, ori ai fost martor, ori ai fost factor declanșator – asta e o oboseală cu sens. Și nu se simte ca o epuizare, iar sentimentul de utilitate nu are cum să nu te umple.

ȘS: Ultima mea întrebare pentru tine, Corina Moise. Dacă te-ai întoarce în primul tău an la Ideo, ce ai vedea altfel acum? Ce ți-ai spune ție de atunci?

CM: Îmi era frică de ei! Și îmi era frică de mine în relație cu ei. Eram foarte tânără și lipsită de experiență și aveam frica asta că nu am ce să le spun și ce să le ofer. Am păstrat puțin din emoția asta – nu intru niciodată într-un atelier crezând că știu ce vreau să fac 100%, sau că știu ce am de făcut. Am mai multă experiență acum, dar m-aș bate pe umăr și mi-aș spune „curaj!”. Ei vor să afle lucruri de la tine și, uneori, e suficient ca tu să vrei să afli lucruri despre ei ca să-i faci să vorbească.

ȘS: Spune-ne unde te putem vedea începând cu luna septembrie!

CM: „Prima Facie” la Centrul Cultural Lumina; joc alături de prietena și colega mea Nicoleta Hâncu într-un spectacol la Teatrul Metropolis – „Aer”, după Charlotte Jones, în regia Letei Popescu. Spectacolele „Marele Gatsby”,  „Domnișoara din Tacna”, „Balena”, „30+”… Mai avem și la Teatrul Dramaturgilor Români spectacolele „Risipire” și „Interesul General” și pregătim o premieră la finalul lunii septembrie. Ne vedem la teatru!

Există oameni care, fără să strige, schimbă ritmul încăperii în care se află. Care nu au nevoie să se impună, pentru că prezența lor e deja o formă de încredere. Corina Moise e unul dintre acești oameni. Nu caută să convingă, ci să înțeleagă. Nu vine cu lecții, ci cu întrebări. Nu se teme de fragilitate, ci o ține în palmă ca pe un adevăr pe care nu avem voie să-l uităm.

Într-o lume care ne învață să fim eficienți și rapizi, Corina îmi reamintește că uneori e mai important să fii prezent și să stai lângă cineva cu o întrebare deschisă, nu cu o soluție. Între scenă și ateliere, între actorie și mentorat, între cuvânt și tăcere, ea construiește spații în care oamenii pot trăi și respira puțin mai pe bune.

Și poate că tocmai de aceea, la finalul unei conversații cu ea, rămâi cu impresia că ai fost nu doar martor, ci și însoțit. Că e în regulă să nu știi totul și că e omenește să-ți fie frică. Dar, mai ales, că e o formă de curaj – și de drag – să rămâi aproape.

 

Foto: Larisa Baltă