La ediția 20 a Ideo Ideis, ne uităm înapoi nu doar la festival, ci și la oamenii care au crescut odată cu el. Unii au venit ca participanți. Alții ca voluntari. Iar unii, precum Andreea Nuță, au rămas. Au crescut în ritmul festivalului, cu verile lui intense, oamenii care vin și pleacă, crizele care se transformă în lecții și emoțiile care n-au nevoie de cuvinte ca să se facă înțelese. 

 

Andreea a ajuns la Ideo ca adolescentă, căutând ceva ce nu putea numi, dar simțea că există. Ceva viu, autentic, care să o așeze mai bine în lume. Și l-a găsit. A fost voluntar, a învățat ce înseamnă să fii parte dintr-o echipă, să porți grijă, să te miști repede, să rămâi calmă. A fost coordonator, apoi om de organizare. Azi e co-directorul festivalului și, în felul ei blând, e una dintre forțele invizibile care țin totul împreună. Într-o conversație despre oameni, întrebări și curbe de creștere, Andreea vorbește despre ce înseamnă să fii văzut când ești tânăr, cum se construiește încrederea în tine cu gesturi mici și ce lasă festivalul în urmă, dincolo de program și evenimente: o cultură a grijii. Și o generație de oameni care știu să stea aproape unii de ceilalți.

 

Șerban Suciu: Andreea, tu ești din Alexandria, ai crescut (și ai fost crescută, probabil) odată cu Ideo Ideis, iar acum ai devenit co-director de festival. Când ai început să înțelegi că nu e doar un „loc de vară”, ci ceva care te va modela fundamental ca om? Poate a fost o întâlnire, o replică de mentor, o ediție anume… Sau poate totul s-a decantat încet, fără să-ți dai seama. Cum a fost pentru tine momentul ăla de „aha!”?

 

Andreea Nuță: Adevărul este că încă de dinainte să intru în echipa festivalului, am avut acest feeling că e un loc foarte important. Pentru că, din exterior, se vedea cum pe perioada festivalului orașul se schimbă. Cred că acel moment de „aha!” a fost la finalul primei ediții la care am participat ca voluntară, finalul ediției a IX-a. Am reușit, cumva, să mă apropii de foarte mulți oameni, să cunosc tineri, trupe, diferite părți ale festivalului, iar la gala de încheiere, plângeam în hohote. Nefiind o fire emotivă, îmi aduc aminte cum stăteam în lojă la Casa de Cultură și nu îmi puteam stăpâni lacrimile. Conștientizam că se termină ceva ce, pur și simplu, nu-mi doream să se termine. Cred că acesta a fost momentul meu de „aha!”.

 

ȘS: Iar din tot traseul tău în festival – de la voluntar la junior, apoi coordonator de departamente și acum co-director – care a fost cea mai neașteptată lecție pe care ai învățat-o? Nu neapărat cea mai frumoasă sau cea mai grea, ci cea pe care n-ai fi anticipat-o. Poate ceva ce ți-a schimbat felul în care lucrezi cu oamenii. Sau în care te raportezi la tine.

 

AN: Când te implici într-un astfel de proiect, te aștepți să-ți placă, să cunoști oameni, dar nu poți prezice cum te va schimba, real, pe tine. Cred că acesta a fost factorul neașteptat – momentul în care după câteva ediții, după câteva întâlniri și experiențe diferite, m-am trezit vorbind diferit, într-o manieră diferită, cu niște cunoștințe pe care nu le aveam înainte și m-am simțit pe mine schimbându-mă și evoluând, fără să-mi dau seama. Asta a fost neașteptat, în bine.

 

ȘS: Tu lucrezi în zona de mobile development. Vii dintr-o zonă foarte pragmatică și sunt curios ce caută o minte ca a ta într-un festival de teatru și educație alternativă? Și mai ales: ce găsește? Ce îți oferă ție ideo, dincolo de bucurie, sens sau nostalgie? Ce antrenează din tine? Ce tip de skill-uri, ce zone ale minții și inimii?

 

AN: Și eu mi-am pus întrebarea asta deseori, tocmai pentru că fac diferența dintre domenii și pot ajunge chiar să mă simt ca un mic impostor și să mă întreb „ce caut eu în lumea asta?”. Dar am realizat că arta e pentru toată lumea – nu contează dacă ești programator, instalator, sau dacă profesezi în drept. Adevărul e că ador arta și asta e un bonus care m-a ajutat să îmi deschid orizonturile și să mă bucur de ea altfel, dar aici, la Ideo Ideis, nu e doar artă. Aici e și comunitate, e vorba de oameni, de structuri și proiecte. Așadar, chit că nu activez în domeniu în restul anului, mă regăsesc aici pentru că îmi doresc să particip la genul ăsta de dezvoltare și de creștere în orice fel pot eu. Mai structurat, poate, dar chiar cred că e loc pentru oricine din orice domeniu câtă vreme vrea să ajute.

ȘS: Și așa e, chiar așa e. După ce se termină festivalul și te întorci în viața ta profesională de zi cu zi, e vreun skill pe care simți că îl poți lua de aici și să îl duci acolo?

AN: Provenind dintr-un domeniu tehnic în care comunicarea este destul de jos pe lista priorităților, cred că acesta e cel mai mare skill pe care îl iau de aici – modul de a comunica și a colabora și a prioritiza aspectele de genul. Fiind înconjurată de oameni cu un background mai artistic și cu o viziune diferită, pe mine mă ajută, ulterior, în zona mea foarte schematică și rece, să aduc această căldură pe care o iau de aici și să creez un mediu de lucru mai complet. 

 

ȘS: Cred că asta e și lecția pe care Ideo Ideis o oferă. Inclusiv, la nivelul participanților, nu toată lumea ajunge să activeze în zona artistică și nici oamenii, iată!, care lucrează în festival și care ne fac să continuăm, nu activează în zona artistică. Și asta e perfect în regulă, pentru că pentru o săptămână, la Alexandria, suntem aici trup și suflet pentru asta.

AN: Tocmai de aceea, acum câțiva ani, s-a făcut și trecerea de la identitatea Ideo Ideis de festival de teatru spre identitatea unui manifest social. Nu ne rezumăm doar la teatru, sau o anumită formă de artă, ci mai degrabă ne concentrăm pe oameni. Oameni care formează, care vin din domenii diferite și, cumva, Ideo Ideis reușește să îi atingă pe toți.

ȘS: Și asta e emoționant. Sunt curios cum ți s-a părut etapa de organizare pre-festival anul acesta. Ce nu se vede – deloc – din afară, când vine vorba de organizarea unui festival ca Ideo Ideis? Dă-mi un exemplu de detaliu aparent banal, dar care face diferența. Sau o zonă de muncă invizibilă care ține totul în picioare.

 

AN: Dată fiind și tema ediției anul acesta, oamenii ne fac să continuăm. Și cred că se pretează și expresia oamenii sfințesc locul. Până la urmă, nimic din ceea ce se întâmplă nu ar fi posibil fără echipa de organizare care trebuie să se înțeleagă, să se calibreze și să meargă ca unsă. Cred că munca de a ne întregi, de a ne apropia și de a înțelege modul de a lucra unul cu celălalt e o muncă pe care o facem, cu toții, pre-festival. Din dorința de a fi aici, cu toții, și de a lucra pentru același țel comun. Munca noastră, de echipă, există și e importantă – cred că oamenii nu se gândesc la asta deseori.

ȘS: Vreau să mergem și în concret și să-mi spui un moment în care ai simțit că tot ce știai despre tine – profesional sau personal – a fost dat peste cap de ceva ce s-a întâmplat la festival. Poate a fost o criză de organizare, poate un feedback de la un adolescent, poate o zi în care ai fost epuizată și totuși te-ai simțit împlinită. Ceva care a rescris o limită.

 

AN: Țin minte că, la una dintre primele ediții – era Andu Ruscan directoare – a fost un moment de criză, când o participantă (sau poate era o voluntară?) s-a accidentat la un atelier de dans. Și-a luxat glezna sau și-a rupt piciorul, ceva destul de serios. Toată lumea era panicată, dar eu, instinctiv, am început să dau telefoane, să caut cârje sunându-mi prietenii din Alexandria, doar ca să o putem ajuta să se liniștească și să stea cât de cât pe picioare. După momentul ăsta, Andu Ruscan mi-a spus ceva care m-a marcat – ceva de genul: „Uite cât de bine te-ai descurcat, ce bine că ne putem baza pe tine în situații de genul ăsta”. Până atunci nu avusesem deloc imaginea asta despre mine. A fost nevoie ca altcineva să o vadă și să mi-o spună ca să o pot recunoaște și eu. A fost o încurajare reală, una din alea care te schimbă.

 

ȘS: Cred că acesta e unul din motivele principale pentru care ne adunăm aici, la Ideo Ideis: să îi echipăm pe tineri cu acest fel de imagini despre ei în care ei sunt real capabili. Și să le arătăm că ei pot și știu și că totul e înăuntrul lor. Cred că e nevoie să auzi asta când ești adolescent și mi se pare emoționant că ai primit astfel de momente aici, la festival.

AN: Chiar mă simt privilegiată că am trecut prin adolescență alături de acest festival – să văd cum e, să fiu voluntar, să lucrez cu oamenii din organizare încă de când eram mică și aveam nevoie de sprijinul lor. Acum pot să încerc și eu să fac mai departe același lucru pentru alții.

 

ȘS: Ești un om al soluțiilor în festival. Cred că e o responsabilitate mare pe umerii tăi pentru că ai o energie foarte solară, dar ești și „mă-sa la tot”. Cum reușești să te împarți între toate astea? Și ce faci atunci când simți că ți se termină combustibilul? Ai învățat în timp să te protejezi? Să delegi? Să iei pauze? Sau e ceva ce încă înveți?

 

AN: Festivalul e ca un carusel: pornește de sus, cu un val uriaș de energie, iar primele zile sunt intense, de foc. Apoi, ritmul începe să coboare puțin, lucrurile se mai așază. Și exact atunci apare urcușul din nou – când te așezi la masă cu echipa, tragi linie, te uiți în urmă și îți dai seama: „Băi, chiar s-au întâmplat lucruri importante. Am primit feedback bun, am întâlnit oameni frumoși, am adus evenimente care au contat”. Pentru mine, momentele alea sunt urcarea din nou pe curba rollercoaster-ului – cea care mă face să vreau să continui.

 

ȘS: Și dacă ai putea vorbi cu Andreea voluntară la prima ei ediție Ideo – ce i-ai spune? Ce i-ai arăta din tine cea de acum? Și crezi că te-ar fi crezut că, peste ani, o să fii co-director de festival?

 

AN: Nu. Nu, nu, în niciun caz (râde). Ce i-aș fi spus? Aveam aproape 15 ani, terminam clasa a VIII-a, eram în Alexandria care, pentru adolescenți, nu are foarte multe oportunități. Îmi doream foarte tare să mă implic în ceva, să fac ceva. Simțeam că am nevoie de mai mult decât ceea ce îmi oferea liceul și, cumva, asta a fost speranța mea în Ideo Ideis – să fac ceva în plus, nu prea știam în ce mă bag. Poate că i-aș spune Andreei de-atunci să nu se mai îndoiască, să facă ce simte și să exprime ceea ce e.

ȘS: Ultima mea întrebare: ce ți-ai dori ca oamenii să simtă când spun cuvintele „Ideo Ideis”? Nu ce crezi că simt, ci ce ți-ai dori tu, sincer. Poate o senzație, un cuvânt, o emoție. Poate o imagine. 

 

AN: Cred că răspunsul meu e în temă cu celelalte răspunsuri pe care le-am mai dat, dar asta simt foarte puternic acum: curaj, încurajare, susținere… Sunt multe povești care au plecat mai departe din Ideo și au ajuns unde își doreau, sunt festivaluri care s-au născut din foști participanți care s-au simțit inspirați și încurajați de povestea din Alexandria. Am văzut aceste exemple, le-am cunoscut, m-a bucurat extraordinar de tare să îi aud și să îi văd. Mi-aș dori ca Ideo Ideis să amplifice sentimentul acesta pentru oricine îi calcă pragul. Iar, apropo de tema ediției de anul acesta, la Ideo Ideis, echipa mă face să continui. Oamenii care mă opresc pe stradă și mă întreabă admirativ ce se întâmplă. Ieri m-a făcut să continui o doamnă de la magazin care mi-a spus că în fiecare vară se bucură de copiii ăștia frumoși care iau cu asalt orașul. Și cam asta e. Poate că despre asta e vorba, de fapt.

Andreea Nuță este exemplul viu al unei deveniri organice: o adolescentă din Alexandria care a plâns în hohote la gala unei ediții Ideo și care, ani mai târziu, își regăsește vocea și încrederea în fiecare detaliu organizat pentru alții. O fată care a intrat timid într-un festival ca voluntar și care, fără să-și propună, a devenit pentru alții un punct de sprijin. Care și-a descoperit curajul în plin haos, și-a văzut limitele rescrise într-un feedback sincer, într-o încurajare spusă la timp, într-o criză gestionată instinctiv.

Dar poate că povestea ei nu este doar despre ea. Ci despre ce înseamnă un festival care nu îți cere să devii artist, ci doar să devii. Despre cum, în Alexandria, în toiul verii, un spațiu poate deveni formator, iar o echipă, o oglindă în care înveți să te vezi cu alți ochi. Despre cum o întrebare mică – „Ce cauți tu într-un festival de teatru?” – poate avea un răspuns imens: caut o versiune mai completă a mea. La douăzeci de ediții, Ideo Ideis este deja o generație. O școală neoficială a încrederii și a curajului. Iar Andreea este, poate, unul dintre cei mai frumoși martori ai acestei povești: un om care a crescut în festival, cu festivalul, pentru festival.

Un om care știe că „a continua” nu e o alegere solitară, ci un gest de echipă, un legământ tăcut între toți cei care, măcar o dată, au fost atinși de energia acestui loc. Și poate că, la finalul fiecărei ediții, în loc să spunem „s-a terminat”, putem spune: uite, am crescut încă puțin.