Sunt întâlniri care nu se lasă notate ușor. Pentru că nu sunt despre răspunsuri, ci despre prezență. Așa e și interviul cu Ada Galeș: o confesiune în mișcare, o coborâre lucidă în profunzimea unor întrebări care nu cer o poză de final, ci o privire sinceră, fără filtru. Ne-am așezat față în față ca la o primă lectură, ca într-o cameră de repetiții, cu emoțiile pe masă și cu o întrebare esențială între noi: ce ne face să continuăm atunci când e greu?

Ada Galeș nu răspunde cu sloganuri, răspunde cu un adevăr trăit. Deschide larg ușa spre adolescența ei anxioasă, spre teatrul care a crescut odată cu ea, spre boala care i-a reordonat prioritățile și spre bucuria de a fi încă aici – pe scenă, în sală, la Ideo Ideis. Cu umor, cu vulnerabilitate, cu curaj și o doză sănătoasă de autoironie, vorbește despre ce înseamnă să fii sincer în meseria asta, dar mai ales în propria ta viață. Și despre ce înseamnă să îți alegi, în fiecare zi, perspectiva care îți permite să te bucuri de lume, chiar și atunci când doare.

Prezența Adei Galeș la Ideo Ideis #20 se simte ca o întoarcere spre ceva esențial: curajul de a nu ști, disponibilitatea de a fi acolo cu totul, fără rețete. Interviul de față e o invitație să ne așezăm, măcar pentru câteva minute, în acel unghi din care viața se vede altfel. Și să nu ne grăbim să plecăm.

Șerban Suciu: Ți-ai petrecut o parte esențială a adolescenței tale la Ideo Ideis. Dacă te-ai putea întoarce o zi în Alexandria de atunci, în trupul adolescentei care ai fost, ce ai vrea să-i spui? Ce ți-ai șopti la ureche, înainte să intre la un atelier?

 

Ada Galeș: Hm, cred că mi-aș zice că o să fie bine. Și că am dreptate cu entuziasmul și cu lucrurile pe care mi le doresc și în care cred. Mi-aș spune că e ok, chiar dacă o să îmi fie greu. Cred că aș încerca să îmi ofer încredere…

ȘS: Erai o adolescentă…? (aici fac o pauză pentru că nu vreau să folosesc un adejctiv nepotrivit, așa că petrec două-trei secunde alegându-mi cuvântul)

AG: Anxioasă! Eram destul de anxioasă și în perioada festivalului, dar și în afara lui. Până spre aproape 20 de ani am avut o anxietate aproape disfuncțională și am avut norocul unei terapeute bune. Aveam o formă de anxietate, cu care se confruntă mulți adolescenți, dar mă împiedica să fac și lucruri mărunte: mă incapacita să-mi comand de mâncare uneori, nu puteam să iau decizii, nu puteam să mă hotărăsc cu ce mă îmbrac – lucruri mărunte. Spun că sunt mărunte pentru că am picat și de două ori la admitere la facultate, fix pentru că m-am speriat prea tare. Eram copilul minune al festivalului, atunci se ofereau și premii și eu primisem validarea Ideo Ideis… Dincolo de presiunea pe care am pus-o pe mine și pe care am învățat să nu o mai pun atât de apăsător, bucuria și entuziasmul adolescenței mi-au rămas. Și e foarte emoționant să îți dai seama, după 18 ani, cât de bine poți fi cu tine și cât de mult a însemnat Ideo Ideis pentru o generație. A însemnat enorm pentru toți cei care am trecut prin experiența asta. Enorm. Ne-a schimbat modul în care ne uitam la oameni, la lume, la alți copii din alte orașe. Toți credeam că facem lucruri importante și că schimbăm lumea.

ȘS: Cred că avem, cu toții, momentele noastre anxioase. Sunt poveștile astea pe care foarte mulți actori le spun – cu anxietatea pe care o au și pe care, într-un mod magic, nu o mai simt pe scenă…

AG: Da, pentru că e vorba despre prezență. E normal. De asta făceam teatru când eram adolescentă și de asta fac ceea ce fac și în continuare – pentru senzația de flow și prezență.

ȘS: Deci nu e escapism?

AG: Nu. E o senzație de creativitate, e o completă ancorare în acțiune, în ceea ce faci alături de partenerii de scenă. E ceva și cu sens, și cu scop, și cu îndeplinire. Cortexul prefrontal tace și criticul nostru interior se oprește pentru că ai nevoie să fii acolo – să îl vezi pe partener, să nu dea peste tine decorul, să nu te lovești de alții, să uiți replicile. E o obligație de a fi hiperprezent și asta te face să te simți foarte bine. De aceea, practicarea oricărei forme de artă devine terapeutică. Mintea ta se oprește și conștientizează că nimic din ce gândim nu e real – nici cele bune, nici cele rele.

ȘS: Ai cunoscut teatrul ca participantă aici, la Ideo Ideis, ai fost acest copil minune al festivalului. L-ai redescoperit ca profesionistă, ești actriță angajată a Teatrului Național din București, ai primit acea validare puternică din partea UNITER – Premiul pentru Debut, de fiecare dată cu ochii larg deschiși. Ce s-a schimbat în felul în care iubești teatrul? Ce ai pierdut și ce ai câștigat pe drumul de la entuziasmul adolescentin la luciditatea adultă?

AG: Probabil că am ajuns la o formă de luciditate schimbătoare, pentru că ne schimbăm odată cu vremurile, cu societatea, cu oamenii din jur. Nu am mai întâlnit pofta aceea nebună în care nu mai exista nici viață, nici casă, nici familie – nimic în afară de spectacolul pe care îl făceam atunci când eram adolescenți. Atunci, aveam o credință de nestrămutat în convenție, acum cred că avem mai multe păreri etice și estetice. Și asta e important, de asemenea. Unii oameni, când devin adulți, se blazează și am avut senzația că nu mai reușesc să îi conving că se poate orice, iar lucrul în echipă nu mai ajunge să fie la nivelul de entuziasm infantil. Îi spun infantil acum, dar cred că e singurul care reușește să miște ceva real în tine și în ceilalți. Ca parcurs, e foarte mișcător – nu contează cât de bine iese spectacolul, cât contează ceea ce grupul reușește să înțeleagă din parcurs.

Nu am pierdut entuziasmul acesta, îl caut. Încerc să îl aduc în multe proiecte în care sunt, încerc să vin cu entuziasmul pe care îl aveam în adolescență. Și cred că am câștigat un fel de liniște cu care îmi fac profesia. O formă de iubire fără suferință, o împăcare față de profesie. Erau ani, în timp ce am crescut, în care ceream prea multe de la actorie și tot timpul voiam să renunț pentru că nu îmi oferea ceea ce îmi doream. Cumva, acum nu mai am pretenția ca actoria să îmi ofere tot și, astfel, pot și eu să îi ofer foarte multe și să mă bucur de ea.

ȘS: Ca o relație sănătoasă…

AG: Exact așa! Crescând, poți avea relații sănătoase până și cu profesia ta.

ȘS: Dar o relație sănătoasă vine și cu foarte multă sinceritate. Și cred că teatrul cere sinceritate. Departe de orice critici, sau fani pe care îi ai, eu cred despre tine că ești un om sincer și cred că mizezi pe asta. Ce ai învățat tu, în ultimii 15 de ani, despre curajul de-a fi sinceră? Pentru că, în breasla asta extrem de mică, e un act de curaj să fii atât de sincer.,,

AG: De fiecare dată când sunt sinceră, asta vine din conștientizarea faptului că nu am fost. Vara aceasta, am trecut printr-un diagnostic complicat medical, de cancer. Sunt bine. Dar am avut nevoie să fiu sinceră despre asta și despre parcursul meu pentru prevenție, pentru a ajuta niște oameni. Pentru că, la rândul meu, m-am întors la poveștile ilustratoarei Ioana Șopov și mi-a prins extrem de bine să știu că cineva a mai trecut prin asta. Și m-am gândit că și eu pot oferi asta înapoi.

Cred foarte tare în radical honesty, în teoriile din cartea lui Brad Blanton, dar eu nu am fost atât de sinceră, de exemplu, în ultimii trei ani. Când mi-a fost greu, mai degrabă m-am încrâncenat, m-am speriat de oameni, mi-a fost teamă că mă rănesc, m-au și rănit. M-am închis și nu am mai făcut acest exercițiu al vulnerabilității (cât de cât) depline. Și cred că sinceritatea începe cu admiterea faptului că suntem niște mincinoși. Abia atunci, putem alege să fim sinceri. Nu cred că sinceritatea se opune faptului că nu reușim uneori să fim sinceri, ci mai degrabă e o celebrare a curajului și a dorinței de a fi vulnerabili.

ȘS: Foarte frumos ce zici tu aici…

AG pufnește ironic și are un comentariu autoironic pe care nu-mi doresc să îl dezvălui mai departe, fiindcă, în fragilitatea lui, ne-a făcut pe amândoi să râdem — și atât. Și poate că unele lucruri se trăiesc și fără transcriere.

ȘS: Îți voi citi următoarea întrebare, pentru că am scris-o și nu îmi doresc să îi stric intenția. Ada, ai vorbit cu o onestitate rară care ne-a emoționat pe toți, despre încercarea prin care treci, despre boală, frică, corp și viață. Într-un fel, mi se pare că teatrul — și chiar spiritul Ideo Ideis — au fost întotdeauna despre fragilitate și despre cum o transformăm în ceva viu. Ce-ai descoperit, în toată perioada asta, despre tine ca artistă, dar și ca om? Și cum se așază teatrul în viața ta, acum, când perspectivele se schimbă?

 

AG: Am primit diagnosticul cât timp repetam și am scos o premieră între prima și a doua operație. Mi-a prins atât de bine! Și nu a fost deloc escapism! A fost conștientizarea că nu am ce să fac mai bine – sigur, diminețile văd doctori, îmi găsesc o oncoloagă și așa mai departe, dar, după, mergeam la repetiții și eram prezentă acolo. Și era viața mea pe care am ales-o și îmi prindea bine! Nu era nimic mai important, nu mi-a fost greu să repet și am avut un entuziasm dubios. Simțeam că oamenii mă așteaptă la cotitură să vadă când pic… și eu nu am picat. Mă voi întoarce la repetiții și la spectacole și abia aștept. Întotdeauna m-a salvat teatrul. Și eu, cumva, pe el, în prezentul acela în care îl facem, pentru că teatrul rămâne ceva efemer.

Și față de diagnostic, și față de meserie, chiar mă gândesc că sunt o norocoasă. Sigur că mă uit la cât de proaste sunt sistemele de sănătate și cel cultural în România. În schimb, cred că îmi e și mai bine cu ce fac, ceea ce e super ciudat pentru că nu mă așteptam ca perioada asta de boală să vină cu atât de multă smerenie și claritate. Mi-a fost și frică, îți dai seama, am avut o săptămână de furie, multe momente de frică, iar, după aceea, am avut multe momente de curiozitate. Ne uităm în spate, la ultimii 20 de ani, inclusiv la Ideo Ideis, și îmi dau seama că îmi aduc aminte momentele frumoase, experiențele trăite și oamenii pe care i-am avut în jur. Viața nu e mai mult de-atât și nu luăm altceva cu noi.

ȘS: Mă întorc la Ideo Ideis, care, așa cum spui și tu, e despre începuturi, dar și despre continuitate. Oamenii ne fac să continuăm e tema ediției XX. Despre cum rămânem aproape unii de alții, deși ne transformăm. Tu cum păstrezi aproape ce ai trăit aici, chiar și atunci când ești departe? Pe tine ce te face să continui?

 

AG: Cred că păstrez Ideo Ideis aproape vorbind mult despre festival și gândindu-mă la el onorând cine eram eu atunci și ce am primit atunci. Am primit foarte multe de la trainerii pe care i-am avut, care mi-au devenit prieteni și colegi ulterior. Am fost trainer celor care sunt acum traineri și e emoționant să vezi cum creștem împreună. Contează lucrurile bune pe care le facem fără un beneficiu imediat. Festivalul acesta face foarte mult bine și oferă foarte mult. Cred că, de aceea, primește foarte multe înapoi. Știi că e vorba aia cu „să nu oferi mai mult decât ai” – nu o cred. Nu cred că ceea ce putem da e limitat. E important să avem relații sănătoase, dar nu cred că avem o limită în a oferi lucruri din noi. I’m gonna crack you open și sunt ferm convinsă că nu voi vedea nicio limită.

Legat de a doua întrebare, curiozitatea cred că mă face să continui. Și plăcerea de a trăi – o aveam în copilărie, dar cred că a fost educată și învățată ulterior. M-am educat să mă uit într-un fel la lume cât să îmi placă. Adică, na, am cancer, nu e super deloc. Dar e important să te uiți într-un fel la lume, cât să-ți placă să trăiești. Fără să se întâmple ceva diferit, dar să ai o altă perspectivă…

ȘS: Deci nu faci lumea să semene cu tine?

AG: Nu. Cred că mă uit eu la ea într-un fel. E un unghi și cred că mă ajută mult.

ȘS: Și ți-a luat mult timp să găsești unghiul acesta?

AG: Îl caut zilnic! Mi-a luat destul de mult  timp să mă educ și să mă opresc din a avea pretenția ca lumea să fie într-un fel. Important e cum mă uit eu la lume ca să pot să fiu bine. Asta mă face să continui – îmi place felul în care mă uit la lume. Uneori, chiar și când e neplăcută – căci e deseori neplăcută, și oamenii, și evenimentele…

ȘS: …dar rămâi un om al oamenilor.

AG: Clar! Și oamenii ne fac să continuăm. Mama mea, care e în organizarea festivalului – what the heck? – e prima oară când ajunge în Alexandria anul acesta și mă bucur că vede, în sfârșit, după 18 ani, unde am venit eu. Și copiii ăștia sunt mult mai cuminți decât eram noi acum 18 ani (râde). Povesteam cu ea ieri, fiind și expertă în resurse umane, și coach, și art-terapeută, și scriitoare de romane polițiste, că atunci când îi întreba pe oamenii dintr-o companie mare ce îi făcea să continue, întotdeauna răspunsul era „oamenii”. Toată lumea are nevoie de validare, sigur, dar e și despre oameni – despre cum lucrăm împreună și despre cât de satisfăcător e să facem asta.

ȘS: Ultima mea întrebare, Ada. Dacă ai putea dărui o emoție, sau un gând, fiecărui adolescent care ajunge pentru prima dată la Ideo, ce le-ai pune în buzunar? Ce le-ai lăsa să descopere în ei, în ceilalți, în teatru?

AG: Le-aș spune să se „panicheze” că e important. Aș încerca să îi fac să înțeleagă că vor trăi niște zile super importante. Mi-ar plăcea să fie super atenți și să le ia din plin, să se dea cu capul de pereți, să muște din tot ce se poate. Să se îndrăgostească de alți copii și de teatru. Să sufere pentru alți oameni și pentru teatru. Să își permită să se joace. Vine o viață plină de joacă – e mișto să fii adult, dar e absolut sublim să fii adolescent pierdut și incert. Să păstreze munca din zilele acestea, căci e o muncă importantă. De 20 de ani, pe terasa asta (n.r. Conciato), se discută despre programul încărcat de la Ideo Ideis, chiar acum am auzit o altă discuție. Nu l-aș schimba cu nimic! Le-aș spune copiilor că merită să meargă obosiți acasă, să tragă de ei săptămâna aceasta și să doarmă două săptămâni după aceea. Merită.

ȘS: Spune-mi în ce spectacole te vom vedea din septembrie!

AG: Deschidem în septembrie cu „Secundar”, în regia Alexandrei Badea. Urmează premierele spectacolului lui David Schwartz, „Nimic nu e întâmplător”. Și în spectacolele din stagiune: „Pescărușul” lui Eugen Jebeleanu, „Cuvântul progres rostit de mama suna teribil de fals” al lui Botond Nagy, „Cursa de șoareci”, „Exil” al Alexandrei Badea, „Pădurea Spânzuraților” a lui Radu Afrim. Ne vedem la teatru!

Ada Galeș nu vorbește despre suferință ca despre o prăpastie, ci ca despre o fereastră care se deschide. Spune „plâng” cu aceeași naturalețe cu care alții spun „râd”. Iar, în felul ăsta, ne arată că nu e rușinos să fim în derivă, că nu e slăbiciune să te frângi, că nu trebuie să ne cerem scuze că simțim. E ceva profund eliberator în curajul cu care își pune inima pe masă și spune: „uite, asta sunt eu, uneori completă, uneori nu, dar mereu aici”.

 

Și poate că adevărul cel mai tandru e chiar aici: în felul în care rămâne întreagă, umană, fără să explice prea mult. Poate că adevărul rămâne în modul în care teatrul nu e un refugiu, ci o formă de a trăi mai adevărat. Despre cum, dacă ne dăm voie să fim văzuți așa cum suntem, îi facem și pe ceilalți să respire mai ușor. Iar în contextul unui festival cu oameni care ne fac să continuăm, Ada pare să ne aducă aminte că, uneori, singurul lucru de care avem nevoie e ca cineva să fie sincer cu sine.

 

Asta e Ada Galeș, azi, aici, acum. Fragilă și tare. Cu voce tremurată și ochi care se umezesc, dar luminează. Și poate că nu știu cum va arăta drumul ei de mâine, dar știu sigur că, după interviul acesta, o doză de curiozitate se instalează. Măcar să stai puțin pe margine și să-ți aduci aminte că e ok. Că și așa, cu toate ale noastre, merită să continuăm.