Silvia Ciubotaru, co-director al Festivalului Ideo Ideis, scrie cu luciditatea și emoția omului care a crescut împreună cu acest proiect. De douăzeci de ani, măsoară timpul nu prin vârste, ci prin ediții de festival, și fiecare ediție i-a adus o nouă libertate: libertatea de a visa, de a cere, de a construi, de a greși și de a continua. În textul ei, Silvia vorbește despre ambivalența acestui moment rotund – mândrie și teamă, speranță și neliniște – și despre felul în care Ideo a devenit nu doar un festival, ci un loc de familie și de credință că schimbarea e posibilă. Acum te invităm să citești chiar cuvintele Silviei, în cadrul campaniei Generația Ideo Ideis.

Silvia Ciubotaru: În ultimii ani, am observat că am dificultăți să-mi aduc aminte repede și corect ce vârstă am. E amuzant, oamenii fac glume despre bătrânețe, râdem împreună. Totuși, oricât de neașteptată ar fi întrebarea, știu să răspund instantaneu a câta ediție de Ideo Ideis se întâmplă în august.

Anul ăsta simt un amestec de mândrie și teamă cumva neobișnuit, probabil din cauză că e așa o cifră rotundă. 20! Douăzeci de ani de când sunt aici. E o ambivalență din ce în ce mai profundă. Dar, cu toate angoasele îmbătrânirii, atașamentul meu față de Ideo nu face decât să crească de la an la an. În relația mea cu Ideo a contat dintotdeauna nevoia mea de libertate. Setea de experiență, probabil un fel de compensație pentru ceva important ce lipsea din viața mea – și nu numai a mea – fără ca măcar să am cuvinte să numesc acel ceva.

Cu fiecare ediție, am descoperit încă și încă un fel de libertate pentru care nu eram încă pregătită, o libertate la care nici nu puteam visa înainte ca experiența Ideo însăși să-mi deschidă un nou orizont. De la libertatea de a sta până târziu afară, cu prietenii mei, în serile de vară, sub pretextul festivalului, ceva mai acceptabil pentru părinții mei, până la libertatea de a pune mâna pe telefon și a suna oameni pe care nu-i cunosc, dar îi admir de la depărtare, ca să le spun „Hai la Ideo!”. De la libertatea de a exprima cu voce tare idei pe care înainte nici nu le puteam gândi, până la libertatea de a revendica spațiu, sprijin și bani pentru educație prin cultură. De la libertatea de a-mi lăsa lacrimile să alunece în ritmul emoției de pe scena de teatru, simțind vibrația tuturor lacrimilor de pe obrajii celorlalți spectatori, și până la libertatea de a spera că lucrurile din jurul meu se pot schimba și în bine, chiar dacă uneori e extrem de greu de crezut. Da, se simte ca un război uneori, dar e mica mea contribuție la speranțele altora.

Astăzi, echipa din jurul meu e formată inclusiv din oameni care s-au născut odată cu festivalul și după el, oameni pe care i-am cunoscut în alte povești, pe alte drumuri și care s-au lipit, cumva, de visul ăsta mare de la Alexandria. Oameni pe care i-am adus la mine acasă și care nu se simt ca musafiri, ci au devenit familie. Când scriu rândurile astea, mi-e teamă de direcția în care ar putea să meargă țara, dar am încredere în ce va face Ideo Ideis.

Suntem așa de mulți deja – și suntem generația capabilă să învețe și din greșelile noastre, și din greșelile altora. Poate pentru că am avut libertatea să greșim și ne-am avut unii pe alții ca să mergem, totuși, mai departe.

Citind rândurile Silviei, înțelegi că Ideo Ideis nu se măsoară doar în spectacole și ateliere, ci și în libertățile descoperite împreună, în oamenii care au rămas alături și în familia care s-a născut în jurul festivalului. Povestea ei deschide un arc mai mare, acela al campaniei Generația Ideo Ideis – unde adunăm istorii personale și profesionale, emoții și amintiri, la 20 de ani de festival la Alexandria. Pentru că toate aceste povești vorbesc, de fapt, despre aceeași libertate: de a fi împreună. Dacă vrei să scrii și tu povestea ta cu Ideo, o așteptăm cu drag la [email protected].